Allicia

Scriu asa de rar, incat sunt nevoita sa recitesc insemnarile din urma, sa-mi amintesc “unde am ramas”. Tot citindu-le, imi dau seama ca nu mai stiu sa scriu. La propriu, fac greseli. De exprimare nu mai zic. M-am plafonat intr-un limbaj de lemn. Ajung sa le spun unora la telefon “sigur, domnule doctor”. I are goin’ wild, I tellz ya’.

Am ramas, deci, la dizertatie. Care dizertatie a fost prezentata gratios de subsemnata, dupa un pui de somn de o ora, intre 6 si 7 ale diminetii. Evident ca am ramas cu ea neterminata si am facut ppowerpoint-urile in orele mici ale noptii cu pricina, evident ca iar am vorbit singura ca sa exersez textul ce urma sa-l insirui, evident ca m-am speriat la ora 7, din cauza soarelui puternic. Am avut impresia ca e 9 si am ratat tot. Dar…este evident ca m-am fofilat elegant printre intrebarile profilor si dadeam impresia ca stiu despre ce vorbesc. :))

Ah, sa-mi explice si mie cineva de ce dracu’ se pune atata accent pe bibliografie!? Mai exact, pe cum este scrisa. Ca eu n-am sa inteleg in veci de ce aia e prima chestie la care se uita profii astia ai nostri.

Intre timp, printre picaturi de vizite de serviciu si diacritice in fraze chimice, am fost parasita. Yes, people, I got dumped. De la prostie sau nu, dupa cele cateva zile in care mi-am canalizat toate resursele catre marea prezentare, mi-am dat seama ca sunt…singura. Solo. Single. Boyfriendless.

Muah, n-aveti idee prin cate stari am putut sa trec in urmatoarele doo saptamani. Intr-adevar, e o linie fina intre iubire si ura, da’ niciodata nu prea am fost eu aia care sa urasca. M-am crescut atat de bleaga, incat imi iubesc dusmanul, numai ca sa-i fac in ciuda si acord tuturor atatea sanse, ca m-ai putea confunda cu o carpa.

Evident (ca sa tinem ritmul) ca m-am tinut “tare”. Tare si fraiera, as putea spune. A fost vina mea, a fost vina lui, nu mai conteaza, ideea e ca nu am vorbit multa vreme (in termeni “despartitoresti”, 5-6 zile inseamna mult). Pana cand am vorbit.

Stiti cum cred eu? Ca-n iubiri, nu exista orgoliu. Multi mi-au spus ca nu trebuie sa te calci in picioare, da’ eu n-aveam ce sa calc. Asa ca am luptat cat am putut pentru omul pe care-l iubesc. Am un fel ciudat de a-mi arata iubirea uneori, dar iubesc mult, fidel si neconditionat…”Esti sigura ca-l vrei inapoi?” m-au intrebat. Da, sunt. Am fost si o sa fiu multa vreme de-acu’ incolo. Daca eu dau sanse multora, iata ca se intampla sa mi se dea si mie. Nu genul acela de “sansa”, in care simti nevoia sa te porti ca un catel, ca un animalut iubitor, pana cand izbucnesti iar. Nu. Ci “sansa” aia misto, pe care parca ti-o da cineva de la alt nivel, sansa de care trebuie sa profiti ca sa cresti, sa inveti si sa accepti. Genul acela de chestie care-ti deschide ochii si-ti arata ce vrei, pentru ca eu am fost chioara mult timp. Poate ca si el, pe alocuri, but hey!, I love the guy. Un soi de revelatie, na! :))

In linii mari sunt ok. Nu e o mancare reincalzita, deci sa n-aud d-astea. Nu-mi pare rau de nimic din ce am facut, pentru ca stiu ca am luptat cat am putut. Cat de cliseu o fi, prefer sa stiu ca am incercat, decat sa-mi rod anii, gandindu-ma la ce-ar fi fost daca…Mie nu-mi place “ce-ar fi fost daca…”. Mi se pare un cacat. Un cacat omniprezent in firea noastra, dar un cacat.

Deci iubesc in continuare. I am no longer boyfriendless. Zic ca sunt iubita in continuare. Si cred ca o sa ne iubim unul pe altul cat putem, pana cand putem. Daca, intre timp, e rost de maritis…asta e. Au fost si alte lucruri mai grave pe lumea asta.

Evident ca n-am tinut-o doar in lacrimi si stari extreme. Am dat o fuga la B’estfest unde mi-a placut sa ma zbantui cu Patrice, unde am stat pe ploaie si-am cantat (cat am stiut) cu The Killers si de unde am venit fleasca pana in buric, ca sa nu dau detalii. Degetele de la picioare erau ca niste prune, de la atata stat in apa.

End of update. Sper sa mai pot scrie cat de curand.

Post a comment

Name: (required)

Email Address: (will not be published) (required)

URL:

Comments:

Go back to homepage