Allicia

Cata vreme n-a mers site-u’, m-am mintit ca n-am chef sa scriu. Pana cand am trimis cuiva un mail cu o insemnare “in exclusivitate”, ca nu mai puteam, domnilor. Si l-am recitit. Si mi-a placut, ca inca sunt de acord cu ce am scris.

Ma omoara dorinta asta de a-mi bate tastatura. E si plictisitor sa tot citesc bloguri, sa-mi doresc sa primesc mailuri sau sa fac “ceva” pe net, acum ca n-am blog. Parca mi-a murit broasca testoasa, asa ma simt. Muta.

Sunt in imposibilitatea cruda de a tipa si de a face scandal. M-a mancat undeva (si rau de tot) sa insist, tocmai cand masculul era pe stop. Stiati ca si voi, barbatii, aveti momente cand sunteti mai sensibili decat pielea de pe fundul unui bebelush? Numai ca va lipseste finetea. La propriu. Momente in care ma-ntreb cu ce gresesc ca-mi spun parerea, ca ma incumet sa critic. Si sa dau vina tot pe mine, ca oi fi gresit eu momentul, ei bine…de asta nu mai am chef. La un moment dat pana si mocofanii de Pesti se satura. Iar eu m-am saturat sa menajez aerele de domnisoara de pension. Domn’e, critica e constructiva! Numai un om puternic o suporta si nu doar atat, o si asculta, o rumega, o percepe!

Insa, oricat m-as plange, blogul tot nu merge. Cineva imi spunea prin sms ca sunt “fatala”. La dracu’, numai fatala n-aveam chef sa fiu. Mai ales zilele astea, cand se aprind luminile si pe strada mea si nu mai orbecai intr-un intuneric constant. Nu, n-am cunoscut alta iubire si nici n-am sanse sa cunosc prea curand, ci am trecut de ultima. Era si cazul. Am strans lacrimi intr-un an de zile, cat sa adap o intreaga Etiopie, pe 5 ani. Am fost iubita, am fost body-buddy, am fost prietena, dar si presh de sters picioarele, sac de box si nesemnificativa…Iar mintea mea, pentru prima data, m-a ajutat si mi-a spus stop. “Stop, Alex, ai si alte lucruri de facut”. Si bine mi-a zis.

Cunoasteti revelatia unei detasari totale? E cel mai “implinitor” sentiment care poata sa strabata fiinta, de la cheratina din par, pana la picatura de apa din celula. Stiu ca ma mint cand imi spun ca “nu-mi mai pasa”, dar e cat se poate de real cand spun “sunt mai importanta eu si ce voi fi de acum incolo, nu ce-am trait si nu mi se va mai permite sa traiesc.”. Stiu ca ma pacalesc gandind ca “totul e ok” si oricat de adanc infipt e nodul asta din gatul meu in timp ce scriu, am o stralucire bizar de puternica in ochi. Si trebuie sa fii viteaz sa ajungi atat de aproape incat sa ti-o arat.

Dragostea asta, bat-o vina. M-a creat pe mine, acum. Dar pana sa fiu eu-azi, am murit de prea multe ori. Si parca ajung sa cred ca nu mai vreau si ca n-am putere sa mai trec prin ceva inzecit de intens, insa imi place caldura…Si la mai mare, deci.

Vorba cantecului inspirat scris si cantat de Alexandrina Hristov…”Am scos codrii din pamant/ Am baut livezi de poame/ Am picat de zeci de ori, tot gandind ca stai ascuns sub flori”. Nu mai e nimeni sub nicio floare. Si ma bucur nespus.