Pisici, mai exact. Doua mari si doua mici. Una neagra. Nu mieunau, nu zgariau, nu erau agresive, chiar se ascundeau de mine. Le luam de gat si le dadeam afara din casa. Rand pe rand…
Sper sa nu ma insele nimeni. 
) Si sa nu am vreo muiere “sireata” prin preajma.
Nu s-a schimbat nimic de cand e un inel pe deget. Nu in rau, anyhow. “Ati stabilit data?”. Nu, ca avem timp. La anu’, odata cu sfarsitul lumii, zice-se.
Ma uit dupa rochii, invitatii, marturii, costume, pantofi, restaurante, caut lautari…Ah…intre lautari si DJ, mare dilema. Rochia, vai…rochia! Bujetu’! Cat e bujetu’? Cati oameni? Cine? Nasi n-am. E timp…
Si mai e si casa. Nu pot anu’ asta. Pe cartea mea de munca, salariul incepe cu 2 si e din 4 cifre, deci un credit mai mare de 40k nu primesc…daca ii primesc. Impreuna am lua mai mult…deci trebuie sa ma cheme ca pe el, mai intai. Si ce casa? 2 camere? Si cu copilu’ ce faci? Sau copiii? 3 camere, da. Dar a treia sa fie cat o camera, nu o debara. O casa in care sa pot sta cel putin 10 ani, pana intra astia mici la pubertate si au nevoie de intimitate.
Vroiam o masina. O mai lasam, ca avem. Teoretic, trebuie sa mi-o schimbe de la serviciu, el urmeaza sa primeasca, suntem bine. Nu ne trebuie masina.
Concediu? Nu se poate, altfel mi-o iau in freza ca anul trecut, cand a trebuit sa ma mut in chirie si economisisem pentru vacanta, nu pentru dat la proprietar. Asa ca am tras de datorii vreo 4 luni, abia acum incep sa-mi revin si sa pot sa-mi satisfac mofturile. Deci, economie scrie pe mine (slava cerului ca am de unde!), macar sa nu ma ia prin surprindere avansul la chirie…Caci tot in chirie vom sta.
Plus doua nunti anuntate, deocamdata.
Deci de casa anu’ asta nu se pune problema. Ne mutam cu chirie, alta zona, alt bloc, altii vecini si indraznesc sa sper la un alt pret (sau macar acelasi, dar cu liniste inclusa). Caut si chestii de nunta, poate pana la anu’ ma hotarasc asupra temei si daca o sa existe o tema. Fara obiceiuri. Totul sau nimic. Imi pastrez buchetul. Si voalul, daca o fi. Cheltuieli mici facute anu’ asta, astfel incat sa scad din cheltuielile mari de anul viitor.
Presupun ca e bine.
Maine o sa merg la BCR, m-au sunat pentru nu stiu ce plan de economisire sau ceva. Poate au altii idei mai bune pentru mine. Altfel, caut un broker. Depozitele la termen nu ma coafeaza, cum nu ma multumeste nici ideea de cont de economii.
Scapam noi si de haosul asta din idei…
Asta e un fel de sub-capitol, sau cum?
Despre Vara v-am mai povestit, o sa-mi fie don’soara de oroare, mi-e prietena, confidenta, ma zapaceste si ma oboseste, da’ o iubesc de parca ar fi sora-mea…ca doar pe ea o am asa de aproape.
Numa’ ca mai am verisoare. Si pe una din ele am convins-o sa dea la facultate, ca-mi spunea maica-mea ca nu e proasta si-i place chimia. “Hai la Chimie!” i-am spus cu entuziasm si inima calda. A venit, a intrat la buget, a prins si o bursa, a primit si camin. Super, nu?
Trecu’ un semestru in care i-am spus mereu sa nu lipseasca de la laboratoare, sa-si faca rost de cursuri daca e prea lenesa sa mearga la ele, sa puna mana sa invete, ca alta “cale” nu e. Ciuciu camin si bursa la anu’, daca n-are note bune. Poa’ sa se intoarca la Valcea, sa vanda in piata, ca altceva nu stie ce sa faca.
“Mai ai laboratoare de recuperat?” intreb. “Nu, am terminat tot, sunt bine” imi zice cu o lejeritate dubioasa. O cred, ma gandesc ca poate i-a venit mintea la cap dupa un semestru de frecat menta. Dupa o saptamana, aflu ca pleaca din Bucuresti.
Sun.
- Ma, tu cand mai ai examen?
- Miercuri, la organica.
- Pai si pana atunci nu mai ai nimic? Cum sa n-ai nimic intr-o saptamana?
- …
Iar liniste.
- Pai, aveam la fizica, da’ n-am avut lucrarile de laborator facute si nu ma baga in examen.
Daca o aveam in fata, o pocneam, cat e ea de mare.
- Si de ce dracu’ ai mancat cacat atunci cand te-am intrebat daca mai ai ceva de recuperat? Nu ma intereseaza ce zice ma-ta, nu intri in examen, asta e restanta. Lucrarile le poti recupera abia anu’ viitor, adica te pisi pe ea de bursa. Mi-am racit gura de pomana cu tine un semestru intreg. Nici nu vreau sa te mai vad.
Am visat-o azi-noapte. Slaba, roscata, cu parul lung si carare pe-o parte. Cuminte, dulce si zambitoare. Cred ca am visat-o asa cum mi-as dori sa fie. Cum e Vara cealalta, cum am fost eu. Probabil prea cuminti.
Cred ca mereu am iesit in pierdere in toate povestile astea cu prietenii, pentru ca ma atasez grav de cei cu care am un “click”, cu care ma simt pe aceeasi lungime de unda si pe care-i consider deosebiti. Sunt chiar ranita cand cineva din categoria asta exclusivista de oameni mi-o intoarce sau imi arata ca lucrurile frumoase erau doar in mintea si imaginatia mea…
Si eu am comis-o, de multe ori. Insa mereu din gelozie prosteasca. Pentru ca, da, sunt deosebit de geloasa cand vine vorba de un el sau o ea cu care-mi impart zambetele si intimitatile. Daca pana acum am invatat ca “business and friends don’t mix and if they do, there’s a slim chance things go right”, abia acum dau lucrare din lectia “prieteni la job nu exista”. Inevitabil iese cu futere de icre, pardon my french. Si cu suflete suparate.
Cum ziceam, mi-s deosebit de geloasa. Nu ma manifest, dar ma roade. Mi-e jena sa intreb daca lucrurile sunt asa cum par, insa in mintea mea de gaina prostuta si iubitoare, toate capata proportii fantastice. Gasesc interpretari in orice gest, caut dovezi aiurea care sa-mi spuna daca tot eu sunt “number one”, daca tot eu sunt prietenA si confidentA. Si le caut atat de adanc, incat le inventez. Sau le supraestimez.
Femeie, ce sa-i faci…”Asta va e blestemul”, imi zice un prieten.
Asadar, fac greseli. Cum face o femeie in cuplu, la fel fac si eu. Si spun prostii. Dupa ce ca gandesc prostii, le mai si spun. Si ca sa fiu in context, le spun cui nu trebuie, asa ca cel vizat afla. Pe buna dreptate ca se supara, pentru ca informatiile sunt transmise anapoda, cu interpretari gresite si mimica eronata. Si atunci cand nu e asa, tot are dreptate sa se supere.
Uneori se intampla sa o poti drege. Se intampla ca scuzele sa-ti fie acceptate, sa simti cu adevarat ca esti iertat si sa o iei de la zero, sa fie totul ok. Alteori nu…bai si doare in ultimul hal. Credeam ca timpul rezolva lucrurile si ca poate o sa fie ca “inainte”. Pentru o perioada chiar am simtit ca asa ar fi.
Dar nuuuuuuu…nu se poate. Intr-un birou de femei, conduse de o femeie, nu se poate. Prea multe interpretari, prea multe discutii si susoteli, prea multe impresii aiurea. Si prea putine lucruri spuse pe fata. Ticule, nu pot eu sa-ti zic tot ce gandesc despre tine, ma-ntelegi, da’ nici nu te pup pe fata si te fut in cur, cand nu te uiti. In general, parerea si sentimentele mele fata de un om sunt transpuse in atitudine, da’ nu merge cu toata lumea.
Si problema e ca te simt, la un moment dat. Sau…cum cineva a aflat despre gandurile mele, la fel aflu si eu despre ale altora. Vezi mai sus de ce. Deci te simt, imi dau seama din ton ca n-ai chef sa-ti povestesc ceva, imi dau seama ca te deranjeaza cand incep sa vorbesc sau ca ai impresia ca pun ceva la cale cu sefa. Ma consider o fire “alunecoasa”, asa sunt, dar niciodata nu-mi doresc sa ranesc pe cineva. Niciodata n-o fac voit. Si oricat as incerca sa invat din greseli, niciodata nu e suficient, niciodata nu-i pot feri pe toti, mereu e “ceva” in propozitia aia pe care am spus-o acu’ 3 zile, cand am venit de nu-stiu-unde si eram imbracata in turcoaz si cacat, da? Mereu e ceva de interpretat.
Asadar, prieteni la job nu prea exista. Cel putin, nu prieteni din-aia de care-mi plac mie, pentru care m-as trezi la 3 dimineata si as face pe dracu’ in patru sa-i ajut, daca mi-ar cere. Prieteni din-aia care-mi spun cand sunt proasta, cand gresesc sau cand vorbesc prea mult, desi lumea are dureri de cap. Prieteni care vorbesc cu mine, nu despre mine.
Am o tona de lucruri de invatat despre oameni. Am si timp, e adevarat. Stiu sa nu pun la suflet toate prostiile, dar cand gresesc si ma vezi ca nu mai stiu cum sa fac sa o dreg si ca-mi pare cu adevarat rau pentru greselile mele, ma astept sa ma ierti si atat. Nu mai suntem prieteni, bine, dar as vrea sa fiu iertata de-adevaratelea. Altfel…as prefera sa fiu lasata in inocenta si naivitatea mea, fara sa mi se dea impresia ca totul e ok.
Zilele trecute bazaiam cu Matizelul (reparat, brici) prin oras si-mi suna telefonul de serviciu. Ma intreaba cineva daca o stiu pe doctorita X de la Fundeni. Zic…”Bai, Fundeniu’ e mare, nu stii macar specializarea? Sa stiu si eu pe cine sun”.
– “Oftalmo, ca e un copil de 2 luni si ceva cu o tumora la ochi, l-au trimis de la Spitalul de Ochi catre doctorita X, ca sa-i faca un control sau un RMN”.
– “Hai ca dau niste telefoane si te sun”.
Intr-un final descopar pe Dr X, anunt ca bebelusul este pe drum, cei de la spital imi spun cu caldura “Sigur ca il primim, va asteptam, sa vedem macar ce se intampla”. “Multumesc mult, Alexandra” aud dupa ce dau vestile.
Astazi aflu ca bebelusul era sa-si piarda ochiul din cauza unei tumori tratabile pe bani putini (2-300EUR) in alte tari, dar care la noi “Este clar. Trebuie scos ochiul”. Bebelusul era sa ramana fara ochi, pentru ca medicul de la spital a fost cam artagos cu parintii, dar si-a schimbat total atitudinea dupa ce i s-a umplut buzunarul cu 200 de lei. A doua zi, dupa alta suma “modica”, s-au facut toate aranjamentele pentru ca beblusul sa fie tratat/operat saptamana viitoare, in Germania.
Nu ma mira lucurile astea. Se intampla des si am vazut multe tipologii umane, medici frumosi, medici seriosi, dar si afaceristi sau oameni aflati intr-o continua cautare de bani. Dar ma asteptam ca acolo, in acea sectie mai ales, ca lucrurile materiale sa nu-si aiba locul cand e vorba de viata unui copil mic. Probabil ca, datorita celor 5-10-20 de medici pe care-i cunosc si fata de care am un respect deosebit, fiind niste oameni frumosi, eu tot sper ca nu mai conteaza banul chiar intotdeauna.
Ma intreb ce s-ar fi intamplat cu un copil sarac, aflat in aceeasi situatie. Ce-ar fi fost daca n-ar fi avut parintii bani de dat catre medici sau RMN in perioada asta, cand nu e nici dracu’ pe holurile spitalelor, daramite medici!
Mare cat inima lui.
Accident, domnule!
Io am permis de conducere de cand lumea mi-a dat voie sa fac vreo 19 ierni, acu’ o traiesc p-a 24-a. Deci 5 ani, sa zicem. Teoretic.
Ca practic, conduc de 2 ani. De cand m-am angajat, adica. De cand, intr-o luni, mi-au pus cheia de la Matiz pe masa si mi-au spus “Azi mergi cu masina acasa”. Hai, sa-mi trag palme. Am povestit intamplarea asta si stiti cate emotii m-au coplesit, si cum uitasem ca masinile au si viteza a doua si ca pot sa mai pun si frana din cand in cand…D-astea.
In prima saptamana, curu’ curului unei remorci mi-a indoit tabla, nu ma asigurasem eu cum trebuia. De Pasti, anu’ trecut, doar curu’ unei Dacii rosii mi-a pocnit aceeasi aripa, pentru ca nu stia ca n-are timp sa depaseasca sau n-a vazut ca e pe linie continua sau isi imagina ca o sa trag de volan in dreapta, sa-i fac lui loc, pana intru eu in sant. N-am facut-o, a ramas fara permis vreo 2 luni, in schimb.
Pana vinerea trecuta n-am mai facut nici pe dracu’. Nici macar stalpi n-am lovit, nici macar garduri, nici nimic! Care sa lase urme, adica.
Ma fugaream cu 55-60 la ora pe soseaua Fundeni si pret de o secunda (o secunda a fost, jur!) m-am uitat in lateral, ca nu intelegeam ce face “colegu’” de trafic din dreapta: schimbi banda sau ce spanac faci?!!? N-a schimbat nimic, ca dupa secunda aia m-am proptit in fundu’ (inalt, de altfel) unui papuc rosu. Nu stiu cum sa va explic, dar am cam intrat sub el, iar capota mea de Matiz e facuta franjuri. M-am facut toata pe mine, ce sa zic. Lui i-a cazut o bara.
Din masina coboara o madama de culoare incerta, care-mi spunea ca nu vor sa mearga la politie si sa vedem cum rezolvam. “Doamna, va rog frumos, lasati-ma 10 minute sa imi revin, sa dau doua telefoane si va spun. Va rog mult. Multumesc”. Trec 5 minute, iar vine la mine. “Doamna, zic, eu n-am niciun ban azi la mine. Asteptati putin, va rog. Multumesc mult”. Chiar n-aveam bani. Dupa cele doua telefoane si “sfaturi” de la baietii din benzinarie, ma intorc catre doamna si-i spun delicat “Stiti, eu nu pot sa va dau asigurarea si am sa merg la politie. Eu am masina facuta franjuri in fata, e masina de serviciu, cum sa o repar? O sa merg la politie, e treaba dumneavoastra daca va duceti, eu ma duc acolo, ca altceva nu stiu ce sa fac”. “Bine, doamna. Dumnezeu e sus si vede.”, imi zice. “Asa este”.
La politie am platit amenda si mi-am luat adio de la 4 puncte. Si sperietura.
Mereu mi-a fost frica de accidentele astea. Si de cele mai grave. Mereu am evitat, am incercat sa fiu atenta, mi-e groaza de accidente. Mi se pare ca mor atatia oameni si la fel de multi ajung prin spitale dupa accidente de masina, incat probabilitatea sa patesc si eu la fel creste. Mi se pare ca o intamplare ca asta e cumva obligatorie in viata de sofer…E ca o shaorma! La un moment dat in viata tot mananci una!
Buna dimineata, stimati cititori.
Cu drag anunt ca nu am murit eu, ci doar site-ul. Chiar si-asa, decesul a fost temporar, contrar regulilor generale ale decesurilor. Avand in vedere ca sunt la serviciu si ar trebui sa joc teatru si sa muncesc, interventia mea este mega scurta!
Salutari voua si celor dragi, imbratisari calde ca ziua de azi si multa voie buna va transmit! De asemenea, va las cu promisiunea ca voi mai scrie.
Haide, pa!
Current Mood:
Cool
