Allicia

Se poarta Play&Win si David Deejay si Inna si toti ceilalti care, ca sa vezi, fac melodii care suna “la fel”, care sunt “goale”, care seamana prea mult intre ele, care, care, care, care “numai-de-rau-aveti-de-zis”!

Ma exasperati! Fix ca-n titlu!

Si ce daca seamana? Si ce daca toate par facute de Play&Win? Si ce daca sunt atat de multe, incat nu mai stii care e aia si care e cealalta?! For Pete’s sake, este doar un trend! A fost o explozie de stil, chestie pe care ar trebui sa o apreciem.

Tot respectu’ pentru baietii jucausi si castigatori, pentru ca, no matter what, au dezvoltat un stil al lor si poti sa le recunosti mana de lucru. Daca nu (se) lansau ei, ce ascultam? Andreea Banica? Andreea Balan? Smiley? Si mai ce? Manele? Vreti manele?

S-a marit piata, mare scofala. Acu’ 8-10 ani, cand ieseau trupele romanesti pe banda, nu comentati la fel? Body’n’soul, ‘N5 (mai stiti de ei?), Bliss, Cocktail, Boombastic (esti ca o viperaaaa!), Oops, Angels si multe alte nume care n-au ramas in bransa asa cum au intrat…si atunci melodiile semanau intre ele, si atunci unii nu gaseau altceva de facut decat sa critice sau sa comenteze gratuit. Si? A durut pe cineva capu’ de la asta?

Mai mult de atat, va rog din tot sufletul meu de copil ofuscat, nu mai incurcati categoriile de muzici. Nu mai comparati Play&Win cu Eric Clapton sau The Beatles, va rog! Unele sunt creme de zahar ars, altele sunt tartele cu fructe si altele sunt ciorbele! E ca la masini, domn’e! Eu sunt fan al claselor mici, pentru ca gasesc mai usor loc de parcare. Nu mi te da tu mare ca ai ditai gipanu’ si sa ne dam la liniuta! Fiecare cu pizda ma-sii!

Pe langa tot valul acesta (comercial, asa este), mai apare o trupa Zero (care sunt ok), un Dekadens, se mai aude de Nelly Ciobanu si la noi, se mai fac flash-mob-uri in memoria lui MJ, se duce lumea la Leonard Cohen sau Chicane, incepe sa ne placa jazz-ul si sa mergem la opera…Cu alte cuvinte, nu suntem un popor lipsit de orice speranta, cand e vorba de gusturile muzicale. Sa nu disperam!

Therefore, nu ma mai exasperati. Bucurati-va fiecare de muzica voastra si lasati-i si pe altii sa se bucure de a lor. Nu cred ca piesele astea deranjeaza atat de tare, incat sa va varsati ficatii peste tot, la fiecare colt si pe fiecare blog. Ar trebui sa apreciem ca oamenii astia, asa cum stiu ei, fac o muzica usurica, facila si care prinde…nu doar la noi, cat si in strainatatzuri. Plus ca se da bine din cur pe ele.

Sa va vad io peste 10 ani cum va uitati la video-urile de acu’ si-o sa va ganditi “Frate, ce nebunie a fost cu astia!”, asa cum ma uit si eu inapoi la clipuri filmate stangaci, in care apar As XX, Animal X sau Mafia in camasile lor inchise la gat.

Live and let live, for Pete’s sake!

La multi ani iubitului meu!

Current Mood: Mischievous

Imi doresc campanii la Coca Cola sau Pepsi (sau orice alta bautura in sticla cu capac) ca pe vremuri! Adica fara “Trimite codul de sub capac”, fara “tarif normal in retelele X, Y, Z”, fara “mai multe sms-uri, mai multe sanse”!

Domn’e, vreau o sansa! Una! Sa castig o sticla de 0,5 sau un maimutzoi sau un ghiozdan sau sa strang capace si sa-mi iau pahare! Vreau campanii cu impact imediat, nu sa ma frece emotiile cat dau sms si astept si reply! Nu ma intereseaza sa vad pe telefon ca n-am noroc si ca mai am tz-1 sanse, ci vreau sa vad scris sub capac “Ai luat un mare NIMIC!” (geniala campanie de la Sprite, de acu’ cativa ani - daca nu ma insel, a fost printre ultimele cu premii d-astea directe).

Eu asa sunt motivata sa cumpar un produs. De ce pana mea sa trimit 200 de sms-uri? Inseamna 10EUR (give or take), pe langa cele 200 de sticle platite. Ca sa ce? Sa imi lipseasca bucuria unui capac sub care scrie “sticla 0,5″ sau “ghizdan” sau “ursulet” sau “Audi A3″!

Capace lipsite de farmec!

Current Mood: Alarmed

- za wedding was cool, za bride was beautiful, za table, za door, zavor!

- am fost la Creanga, langa Humulesti, de unde i-am luat amicului o prastie (obiect nascator de injuraturi din partea colegilor lui de munca, intrucat jucaria nu statea degeaba, ci arunca cu bile de plastic) si un pisalog (aparat ultraperformant de pisat usturoiul, pe care scrie stangaci “Humulesti”);

- sper ca mi-am facut bugetu’ pe luna iulie, ‘tu-i mama ei de luna de concedii! sa vezi august! cadere libera, parca vad!

- am fost pe la ai mei si l-am pupat pe tatane-miu de ziua lui, cu doua zile intarziere;

- am recitit “Zece negri mititei” si mi-a placut la fel de tare, am vizualizat la fel de intens, iar la un moment dat speram sa nu iasa nimeni din dulap!

- nu pot sa termin “Furtuna de gheata”, desi mai am 30-40 de pagini. La fel am patit si cu “Padurea Spanzuratilor”. Nu, nici acum n-am terminat-o.

- de 2 luni intentionez sa-mi iau calculator nou. Incepe august tot cu intentie, dar septembrie va fi cu actiune! Dell, FTW!

- vineri plec in concediu, adica la mare la noi si trec pe la Balcik putin, ca mi s-a spus ca e frumos.

- tot la sectiunea “de facut” stau: Fundata, zona Brailei sau bunica-mea, primit pe Vara in Bucuresti, pentru ca (in sfarsit!!!!) se muta la Capitala, cumparat laptop, cumparat cadou pentru amic, intrucat imbatraneste, mers la alta nunta!

Surprise quiz!

M-am bronzat adorabil, dar tractoreste. Ghiciti unde! (Hint: intra la sectiunea “facute”)

De cand am fost mica, m-am crezut o frumoasa. De vina sunt ai mei, biensur, ca m-au pupat si m-au cocolosit ce n-am vazut. Si acum sunt privita ca fiind “ingamfata” si “plina de sine” si “fitzoasa” de catre 80% dintre oamenii care tocmai m-au cunoscut. Sau “sclifosita”, cum zic unele. Multi nici nu isi bat capul sa se apropie mai tare, tocmai in ideea ca n-au ce vorbi cu “ingamfata aia, nu vezi ce plina de ea si fitzoasa e!?”. However, unii mai au surprize. Atat de mari, incat isi marturisesc uimirea dupa ce deja ne tragem de sireturi.

“Bai, Alex, da’ asa de infumurata erai. Sau asa mi se parea mie…cum fumai tu, asa”. Cu fumuri, adica.

Moving on. Pretioasa fiind inca de mica, mama a patimit mult cu mine. Trebuia sa care o pereche en plus de ciorapi, ca faceam scandal daca ma murdaream. Tot io! Nu am niciun semn de buna/rea purtare. M-am catarat in copaci cu cea mai mare gratie, m-am ascuns prin fanare cu cea mai mare delicatete si mereu mi-am protejat visage-ul de factorii fizici cu potential daunator.

Bineinteles ca am facut si cursuri de model-ling! :)) Se putea altfel? La 3 ani abia puteam sa merg drept, m-a dat mama la gimnastica. La 5-6 ani, m-am apucat de balet. Mainile mele zac in pozitia de gratie chiar si acum, involuntar. La 11-12 ani, a aparut tenisul de camp. Dubioasa perioada a vietii mele. Ulterior, au aparut sanii. Da, tzatzele. Modificarile hormonale. Self awareness. Chestii de genu’ “vai, ce ochi frumosi ai!”. Pana cand m-am uitat la mine si mi-am zis…”Ba, daca lumea asa zice, asa o fi. Sa ma exploatez, deci!”.

Si am inceput sa fac cursurile cu pricina, vreo 3 in total. La unul am invatat sa merg frumos. La altul, am invatat sa merg frumos, pe tocuri rezonabile. La celalalt, am invatat sa merg frumos pe tocuri si sa pozez…sort of speaking. Ma rog, chestii de baza pentru copile de 16 ani, mult prea visatoare. La fiecare dintre acestea, am invatat tehnici de cosmetica si machiaj. Dammit, stiu etapele alea de machiaj si in somn. Am experimentat atatea chestii pe mine, ca nu stiu cum de mai am pometi.

Ma machiez si ma pensez singura. Pot sa-mi trag un coc in 5 minute, pe “nevazutelea”, ca sa zic asa. Numa’ ca eu ma tund cam des si nu prea am par de coc. Nu-mi place sa am aceeasi freza prea mult timp, iar parul lung ma plictiseste. In general, nu doar la mine.

Si cum sunt eu o talentata, unicata, bestiala, supera…am ajuns sa machiez fetili pentru nunti, botezuri si alte “ocazii”. N-am trusa profi, ca Ruby Rose bate la curu’ gol multe chestii mai scumpe. Doar pentru fondul de ten si dermatograf scot banu’ gros, ca am vazut ca merita. Iata deci cum ma plimb eu prin Bucuresti (sau se plimba Bucurestiul la mine), ca sa-mi spoiesc prietenele si sa le fac sa arate divin. Uneori mai aranjez si la par. Sau mai car si un bijoux dupa mine, just in case.

Asadar, ma gandesc serios sa cer bani pentru ora mea de pictura. Ca o viitoare make-up artista ce ma resimt, intentionez sa-mi iau chitantier (haha, sunt si PFA, ca sa vezi) si sa scot banu’ de o prajitura sau de mers la film. Ca acu’, pe vara, vanzarile scad, pleaca doctorii in concediu, dar nuntile sunt doldora. Macar sa castig pe-o parte, nu?

Anyhow, ma pregatesc sa purced spre Piatra Neamt in seara asta, catre (guess what!) o nunta. Am sa ma ocup de mireasa, de sora-sa (care mi-e “clienta” veche) si sa mama lor. Deocamdata. Iar eu, ca de obicei, o sa fiu cel mai non-spoita de-acolo. Nu din lipsa de timp, ci din lipsa de chef! Daca o sa am poze, va dau link.

Pana atunci, pupu-v-as, pa!

Current Mood: Flirtatious

Scriu asa de rar, incat sunt nevoita sa recitesc insemnarile din urma, sa-mi amintesc “unde am ramas”. Tot citindu-le, imi dau seama ca nu mai stiu sa scriu. La propriu, fac greseli. De exprimare nu mai zic. M-am plafonat intr-un limbaj de lemn. Ajung sa le spun unora la telefon “sigur, domnule doctor”. I are goin’ wild, I tellz ya’.

Am ramas, deci, la dizertatie. Care dizertatie a fost prezentata gratios de subsemnata, dupa un pui de somn de o ora, intre 6 si 7 ale diminetii. Evident ca am ramas cu ea neterminata si am facut ppowerpoint-urile in orele mici ale noptii cu pricina, evident ca iar am vorbit singura ca sa exersez textul ce urma sa-l insirui, evident ca m-am speriat la ora 7, din cauza soarelui puternic. Am avut impresia ca e 9 si am ratat tot. Dar…este evident ca m-am fofilat elegant printre intrebarile profilor si dadeam impresia ca stiu despre ce vorbesc. :))

Ah, sa-mi explice si mie cineva de ce dracu’ se pune atata accent pe bibliografie!? Mai exact, pe cum este scrisa. Ca eu n-am sa inteleg in veci de ce aia e prima chestie la care se uita profii astia ai nostri.

Intre timp, printre picaturi de vizite de serviciu si diacritice in fraze chimice, am fost parasita. Yes, people, I got dumped. De la prostie sau nu, dupa cele cateva zile in care mi-am canalizat toate resursele catre marea prezentare, mi-am dat seama ca sunt…singura. Solo. Single. Boyfriendless.

Muah, n-aveti idee prin cate stari am putut sa trec in urmatoarele doo saptamani. Intr-adevar, e o linie fina intre iubire si ura, da’ niciodata nu prea am fost eu aia care sa urasca. M-am crescut atat de bleaga, incat imi iubesc dusmanul, numai ca sa-i fac in ciuda si acord tuturor atatea sanse, ca m-ai putea confunda cu o carpa.

Evident (ca sa tinem ritmul) ca m-am tinut “tare”. Tare si fraiera, as putea spune. A fost vina mea, a fost vina lui, nu mai conteaza, ideea e ca nu am vorbit multa vreme (in termeni “despartitoresti”, 5-6 zile inseamna mult). Pana cand am vorbit.

Stiti cum cred eu? Ca-n iubiri, nu exista orgoliu. Multi mi-au spus ca nu trebuie sa te calci in picioare, da’ eu n-aveam ce sa calc. Asa ca am luptat cat am putut pentru omul pe care-l iubesc. Am un fel ciudat de a-mi arata iubirea uneori, dar iubesc mult, fidel si neconditionat…”Esti sigura ca-l vrei inapoi?” m-au intrebat. Da, sunt. Am fost si o sa fiu multa vreme de-acu’ incolo. Daca eu dau sanse multora, iata ca se intampla sa mi se dea si mie. Nu genul acela de “sansa”, in care simti nevoia sa te porti ca un catel, ca un animalut iubitor, pana cand izbucnesti iar. Nu. Ci “sansa” aia misto, pe care parca ti-o da cineva de la alt nivel, sansa de care trebuie sa profiti ca sa cresti, sa inveti si sa accepti. Genul acela de chestie care-ti deschide ochii si-ti arata ce vrei, pentru ca eu am fost chioara mult timp. Poate ca si el, pe alocuri, but hey!, I love the guy. Un soi de revelatie, na! :))

In linii mari sunt ok. Nu e o mancare reincalzita, deci sa n-aud d-astea. Nu-mi pare rau de nimic din ce am facut, pentru ca stiu ca am luptat cat am putut. Cat de cliseu o fi, prefer sa stiu ca am incercat, decat sa-mi rod anii, gandindu-ma la ce-ar fi fost daca…Mie nu-mi place “ce-ar fi fost daca…”. Mi se pare un cacat. Un cacat omniprezent in firea noastra, dar un cacat.

Deci iubesc in continuare. I am no longer boyfriendless. Zic ca sunt iubita in continuare. Si cred ca o sa ne iubim unul pe altul cat putem, pana cand putem. Daca, intre timp, e rost de maritis…asta e. Au fost si alte lucruri mai grave pe lumea asta.

Evident ca n-am tinut-o doar in lacrimi si stari extreme. Am dat o fuga la B’estfest unde mi-a placut sa ma zbantui cu Patrice, unde am stat pe ploaie si-am cantat (cat am stiut) cu The Killers si de unde am venit fleasca pana in buric, ca sa nu dau detalii. Degetele de la picioare erau ca niste prune, de la atata stat in apa.

End of update. Sper sa mai pot scrie cat de curand.

Dar doar daca-i musai.

Mi-am luat cateva zile de concediu fara plata ca sa fac ceva practic pe la scoala. Si am facut, cu gandul ca mi se duc o carca de bani la mama dracu’ din salariu. Dar am descoperit chestii, masurat treburi si am dormit pana tarziu. Am baut bere seara si am mirosit noaptea in Tineretului, la carciumile de pe-acolo. Bine ca stau aproape.

Problema e ca luni dam iar un examen, ca saptamana trecuta am picat toti. Da’ toti. Cam urat mirositoare materia, mult prea interesanta sa n-o citesti pe toata, dar grea, smf. Am uitat cum e sa inveti si nu mai am niciun chef sa stau ore intregi cu creionu’ in mana. Btw, daca scriu prea mult ma doare degetu’ mare. Semn ca n-ar trebui sa mai scriu cu pixu’, nu? Serios vorbesc, ma doare rau. Rau, rau.

Iar saptamana viitoare prezint o parte din dizertatie. Suntem sistem nou, deh, trebuie sa ne supunem noilor reguli si sa dam rezultate partiale. Therefore, sustin parte teoretica si ceva practic din lucrarea mea de Master. YUK!

Apoi plec spre casa, sa devin PFAu. Si apoi imi laptoapa. Noroc cu un zeu care-mi da cele mai bune sfaturi legate de high tech shit, ca singura n-as fi in stare. Si m-as zgarci degeaba. And that’s about it.

Alte noutati n-am. Alte lucruri interesante nu fac. Tough luck for you if u’re still reading.

Doua luni si jumatate au trecut de cand n-am mai scris. De doua luni mi-e tot dor sa scriu. Si tot de doua luni, de cand mi-e dor sa scriu, imi plang de mila ca n-am cum, n-am unde sau ca mai bine nu…

Mint sa spun ca n-am timp. Timp gasesti mereu, pentru orice, daca intr-adevar vrei sa faci ceva. Poti gasi timp sa-ti faci lucrarea de dizertatie, poti gasi timp sa te vezi cu Perete sau Andra sau sa dai o fuga pana la vara-ta, pe la Brasov. Cu siguranta iti faci timp sa iesi in alta parte decat la Bodega (asa ii zice printre ai mei, desi numai bodega nu e), sa faci altceva decat sa te uiti la House dupa ce vii rupt in doua de alergat pe la munca, de frecat neuronii pe drumul inapoi spre casa sau de schimbat starile de agregare, din cauza caldurii asteia dubioase.

It’s just that I suck at finding the time to… Dau vina pe oboseala, pe frecusul muncitoresc, pe o gelozie nefondata, pe egoismul meu care-mi sopteste zilnic sa ma bucur de doua ore de stat in pat si facut nimic. Lazy mo’ fo’!

Cu toate astea, incep sa-mi misc curu’ din scaun. Chiar daca nu urc cele 4 etaje pana la Poppy de cand e liftu’ “activat”, incep sa consum o calorie-doua in plus pe o plimbarica in parc. Noroc cu noaptea calda si inecata de miros de iarba sau copaci far nume. Ah, si tre’ sa ma laud. I’m on a diet, sort of speaking. Paine oricum nu mancam, da’ am lasat-o mai moale cu mancatu’ fara grija. Mergeam pe principiul “I can’t get any bigger than this”. Numai ca this devenea din ce in ce mai mare. Deci acum sunt genu’ ala care-si comanda salate, legume si limonade. Can’t give up Coke, though. Si nici la ciocolata nu pot sa renunt, dar ii spun “Piei, ispita!” daca e trecut de 7 seara.

Sper sa-mi revin vara asta. Sper sa-mi pun net in camera iar, ca o iau razna. Sper sa nu mai dau explicatii inutil si sa pot sa zburatacesc de nebuna prin oras, fara sa justific daca ma imbat, daca fumez altceva decat tutun sau daca intarzii. Nu m-ar deranja sa fac lucruri din-astea singura. Mi-e dor de umblat lela prin Bucuresti, sa ma prapadesc de cald, sa injur ca ma umplu de praf, dar sa pot intra la umbra terasei care-mi face mie cu ochiu’ printre blocuri, sa intru in orice chicineta de magazin, sa vorbesc razand si mult si degeaba la telefon, sa nu vreau sa sterg mesaje, sa, sa, sa…

Current Mood: Confused

23 si o zi.

Dupa ce ca ieri a fost vineri 13, m-am si gandit sa dau o petrecere. Inca nu mi-am implinit visul sa am toti prietenii aproape si sa-i imbat pe banii mei, in asa hal incat sa plece pe cinci carari si cu burtile pline. Momentan ma rezum la petreceri caministe, cu bere la doza (zau ca mi-as fi luat un butoi din-ala cu dozator, ca de bar), vodka si vin la sticla de 3 kile, saratele si fursecuri, cu alune prajite rapid pe aragaz cu butelie (n-am observat ca erau proaspete) si cu cafea facuta la ibric.

Am invitat 65 de oameni ca sa fiu sigura ca vin 40. Si au venit. Unii mai devreme, altii mai tarziu, unii au plecat devreme, altii au plecat mai tarziu. Anul trecut aveam o multime de lalele intr-o galetusa de smantana Milli si o vaza. Anul acesta am doua galetuse de iaurt Napolact si o vaza pline cu frezie, lalele, zambile, trandafiri roz si rosii, orhidee violet si crinii mei preferati, sufocanti pe timp de noapte, insa cu miros si petale imperiale. Duamne, si am suflat intr-o lumanare, cu 40 de voci cantandu-mi de bine si, oricat de non-expresiva pot fi cateodata, jur ca m-am emotionat.

M-am certat, am plans, am ras, am dansat si am purtat aripioare de fluture roz, cu puf aproape pervers pe margini, asortate cu o palarie enorma de mariachi. Am uitat complet de sampanie cand erau oamenii multi, asa ca am baut-o cand eram doar 10. Am alergat e la un om la altu’ si parca n-am vorbit prea mult cu nimeni.

Da’ stiti cum e? “Experienta” te invata multe. Inca de la majorat m-am lecuit si mi-am spus ca omu’ care nu danseaza nu se simte neaparat rau la sindrofia respectiva si ca e imposibil sa aduni 40 de oameni in aceeasi incapere si sa fie totul perfect, decat daca e team-building or smth. E filozofie simpla tare, da’ multa lume n-o accepta. Therefore, am incercat sa vorbesc putin cu toata lumea si sa fiu gazda cu toti, dar mai ales cu mine. Bautura si rontaitoarele erau la vedere, the dance floor was mine. :))

And I loved my presents. All of `em.

Acum ma bucur de o noapte la ai mei acasa. Aici am suflat in 23 de lumanari si am baut sampanie in 3. Maine revin la capitala, reiau jobul si recuperez o saptamana cumva pierduta din cauza gandurilor razna la ziua de ieri…

Current Mood: Flirtatious

Nu m-am indepartat de lumea blogurilor nicio clipa. Nu mai scriu atat de des, dar citesc. Nu mai citesc bloguri noi, dar mai alerg spre link-uri necunoscute la recomandarea “veteranilor”. Si am citit in ultima vreme tot soiul de articole legate de joburi, in care autorii au pareri pertinente, insa deloc obiective, daca ar fi sa ma intrebati.

Stiu ca nu m-a intrebat nimeni, dar pentru asta sunt blogurile, nu? Sa ne dam cu parerea, sa ne expunem punctele de vedere, chit ca nu vrea nimeni sa stie de ele in mod special.

Nu prea inteleg pe cei care se plang ca au joburi de rahat. Eu n-am un job de rahat. Poate-s mai norocoasa, dar n-am un loc de munca nashpa. Uneori, colegele mele (care au si ele acelasi job ca si mine) considera contrariul. Presupun ca e o chestiune de dispozitie. Nu vreau sa vad munca mea ca fiind nashpa. N-am muncit niciodata in ritmul in care muncesc acum, adica cu sef, program, raportari, teren, alergaturi, stres etc. Si totusi, mi-am “acceptat destinul”. M-am asteptat la orice, deci n-am avut dezamagiri. N-am frustrari care sa ma tina treaza noaptea sau de care sa ma plang oriunde, inclusiv pe blog. Da, domn’e, e obositor, n-am timp de lenevit, da’ asta e bunul mers al lucrurilor, pentru asta am fost pregatita: SA MUNCESC!

E drept ca mi-as dori sa vina vacanta. Nu concediul, ci vacanta! Da’ a trecut bucata aia de viata, trecem mai departe. Ce pana mea sa fac? Sa ma plang de toate cele? Sa fiu suparata? Din cauza lipsei de timp liber sa ma apuc sa improsc cu noroi in tot ce inseamna locul meu de munca? In sefi, colegi, program si alte cele care vin odata cu job-ul? Pai pentru asta am neuroni? Ha! Mai bine ma relaxez putin, nu bag in seama traficul, tin cont de observatiile sefului (in ideea ca stie el ce stie, ca d-aia e sef!) si dreg lucrurile.

Nu sunt nici de acord cu “daca nu-ti convine, pleaca”. E greu de plecat, mai ales acum. Cred ca tine totul de cum vrei sa privesti lucrurile. Daca esti ciufut by default, atunci sefu’ n-are nicio vina ca nu-ti da bonusu’, ca tu n-ai chef sa-ti faci treaba sau incalci niste limite care tin de eticheta ierarhica dintr-o firma/companie.

Nu zic nici sa taci si sa inghiti galusti stricate, da’ nu cred ca e problema pe lumea asta care sa n-aiba rezolvare. A mers omu’ pe Luna, a inventat becul, telefonul si internetul si nu e in stare sa rezolve o neintelegere/problema de comunicare? See, it’s all about happy thinking!

Si nu-i inteleg nici pe cei care, desi nu sunt obligati sau platiti, lucreaza suplimentar. Si se plang! Ca asta e problema mea. Ca se plang. Fiecare-si alege cat lucreaza. Contractu’ ala semnat zice ceva, totusi. Daca alegi sa muncesti in plus, o faci pentru bani mai multi sau pentru ca nu-ti dai seama ca trece timpu’ si nu-ti ajung 8 ore pe zi. Da’ nu mi te plange. Nu face caz. Ma indoiesc ca te leaga careva de birou si te tine nemancat si nedormit la locu’ de munca.

Iar Buddha ma distreaza cu un pasaj dintr-un articol:

Programul TĂU de muncă este program de sclav, iar tu nu reuşeşti să-ţi plăteşti ratele la timp pentru că eşti destul de prost încât să accepţi acest program. Dacă ar fi după tine, angajaţii băncii ar trebui să se lase futuţi în cur 12 ore pe zi, asta presupunând şi renunţarea la viaţa socială şi eventual acumularea unui stres psihic şi fizic enorm, doar pentru că tu eşti frustrat şi în acelaşi timp futut în cur de şeful tău şi nu-ţi poţi achita datoriile în timpul programului civilizat de muncă

Bai, eu nu ma simt sclava. Lucrez de la 9 la 5, fara pauza de masa, mananc pe drum sau cand am timp 30-40 minute. Si-mi fac timp. Plec la 7:30 de acasa sau 8, am munca de teren, stau mult in trafic, ajung uneori si la 8 seara acasa. Ah, si cand nu e sesiune, ma duc si la scoala. Cand nu e scoala, e sesiune, deci n-am week-end, pentru ca trebuie sa invat pentru examene. Si nu ma simt proasta sau frustrata, nu ma simt fututa in cur de niciun sef, pur si simplu asta e job-ul si-l accept. De ce? Pentru ca imi place si ca asta am ales sa fac. Daca vroiam sa stau acasa, stateam, da’ cat sa ma mai intretina si mama?

Stiu ca sunt multi care greu tolereaza un job in care nu sunt proprii sefi, in care muncesc pentru altii, da’ fiecare trebuie sa inceapa de undeva. Si nu suntem toti pasionati ai internetului sau priceputi in asta, nu toti vrem sa facem bani din online. Nu toti suntem autodidacti. Nu toti avem puterea psihica, fizica sau financiara ca sa incepem de la 20j de ani propria afacere. Si nu toti ne descurcam fara cineva sa ne ghideze. Eu nu pot. Am nevoie de cineva priceput care sa ma invete, sa ma certe si in fata caruia sa raspund, pana invat mersul lucrurilor dintr-un domeniu. Experienta isi spune cuvantul in orice ai face, iar la 23 de ani, pe bune ca n-am experienta in nimic!

Asadar…Sa nu ne mai plangem de joburile noastre de cacat. Noi ni le alegem. La fel cum tot noi ni le stricam in timp, pentru ca nu putem fi detasati. Si sa nu-i mai judecam pe cei care n-au fost in stare sa “reuseasca” pe cont propriu. Fiecare e nascut pentru ceva. Tot respectul pentru toti cei care muncesc si nu o freaca aiurea sau fura sau cersesc (am eu ceva cu cersitul). E nevoie pe lumea asta de toata lumea: de genii, de intreprinzatori, de muncitori, de sefi mai mult sau mai putin innascuti, de subalterni, de secretare blonde, de spammeri, de oameni buni pe online, de oricine.

O stiam eu de ceva timp, de la Gherrilah. Multa vreme am crezut ca nu canta in romaneste, da’ apoi am descifrat niste cuvinte autohtone si m-au vrajit total.

Uite si site.

Current Mood: Esctatic