Allicia

Nu m-am indepartat de lumea blogurilor nicio clipa. Nu mai scriu atat de des, dar citesc. Nu mai citesc bloguri noi, dar mai alerg spre link-uri necunoscute la recomandarea “veteranilor”. Si am citit in ultima vreme tot soiul de articole legate de joburi, in care autorii au pareri pertinente, insa deloc obiective, daca ar fi sa ma intrebati.

Stiu ca nu m-a intrebat nimeni, dar pentru asta sunt blogurile, nu? Sa ne dam cu parerea, sa ne expunem punctele de vedere, chit ca nu vrea nimeni sa stie de ele in mod special.

Nu prea inteleg pe cei care se plang ca au joburi de rahat. Eu n-am un job de rahat. Poate-s mai norocoasa, dar n-am un loc de munca nashpa. Uneori, colegele mele (care au si ele acelasi job ca si mine) considera contrariul. Presupun ca e o chestiune de dispozitie. Nu vreau sa vad munca mea ca fiind nashpa. N-am muncit niciodata in ritmul in care muncesc acum, adica cu sef, program, raportari, teren, alergaturi, stres etc. Si totusi, mi-am “acceptat destinul”. M-am asteptat la orice, deci n-am avut dezamagiri. N-am frustrari care sa ma tina treaza noaptea sau de care sa ma plang oriunde, inclusiv pe blog. Da, domn’e, e obositor, n-am timp de lenevit, da’ asta e bunul mers al lucrurilor, pentru asta am fost pregatita: SA MUNCESC!

E drept ca mi-as dori sa vina vacanta. Nu concediul, ci vacanta! Da’ a trecut bucata aia de viata, trecem mai departe. Ce pana mea sa fac? Sa ma plang de toate cele? Sa fiu suparata? Din cauza lipsei de timp liber sa ma apuc sa improsc cu noroi in tot ce inseamna locul meu de munca? In sefi, colegi, program si alte cele care vin odata cu job-ul? Pai pentru asta am neuroni? Ha! Mai bine ma relaxez putin, nu bag in seama traficul, tin cont de observatiile sefului (in ideea ca stie el ce stie, ca d-aia e sef!) si dreg lucrurile.

Nu sunt nici de acord cu “daca nu-ti convine, pleaca”. E greu de plecat, mai ales acum. Cred ca tine totul de cum vrei sa privesti lucrurile. Daca esti ciufut by default, atunci sefu’ n-are nicio vina ca nu-ti da bonusu’, ca tu n-ai chef sa-ti faci treaba sau incalci niste limite care tin de eticheta ierarhica dintr-o firma/companie.

Nu zic nici sa taci si sa inghiti galusti stricate, da’ nu cred ca e problema pe lumea asta care sa n-aiba rezolvare. A mers omu’ pe Luna, a inventat becul, telefonul si internetul si nu e in stare sa rezolve o neintelegere/problema de comunicare? See, it’s all about happy thinking!

Si nu-i inteleg nici pe cei care, desi nu sunt obligati sau platiti, lucreaza suplimentar. Si se plang! Ca asta e problema mea. Ca se plang. Fiecare-si alege cat lucreaza. Contractu’ ala semnat zice ceva, totusi. Daca alegi sa muncesti in plus, o faci pentru bani mai multi sau pentru ca nu-ti dai seama ca trece timpu’ si nu-ti ajung 8 ore pe zi. Da’ nu mi te plange. Nu face caz. Ma indoiesc ca te leaga careva de birou si te tine nemancat si nedormit la locu’ de munca.

Iar Buddha ma distreaza cu un pasaj dintr-un articol:

Programul TĂU de muncă este program de sclav, iar tu nu reuşeşti să-ţi plăteşti ratele la timp pentru că eşti destul de prost încât să accepţi acest program. Dacă ar fi după tine, angajaţii băncii ar trebui să se lase futuţi în cur 12 ore pe zi, asta presupunând şi renunţarea la viaţa socială şi eventual acumularea unui stres psihic şi fizic enorm, doar pentru că tu eşti frustrat şi în acelaşi timp futut în cur de şeful tău şi nu-ţi poţi achita datoriile în timpul programului civilizat de muncă

Bai, eu nu ma simt sclava. Lucrez de la 9 la 5, fara pauza de masa, mananc pe drum sau cand am timp 30-40 minute. Si-mi fac timp. Plec la 7:30 de acasa sau 8, am munca de teren, stau mult in trafic, ajung uneori si la 8 seara acasa. Ah, si cand nu e sesiune, ma duc si la scoala. Cand nu e scoala, e sesiune, deci n-am week-end, pentru ca trebuie sa invat pentru examene. Si nu ma simt proasta sau frustrata, nu ma simt fututa in cur de niciun sef, pur si simplu asta e job-ul si-l accept. De ce? Pentru ca imi place si ca asta am ales sa fac. Daca vroiam sa stau acasa, stateam, da’ cat sa ma mai intretina si mama?

Stiu ca sunt multi care greu tolereaza un job in care nu sunt proprii sefi, in care muncesc pentru altii, da’ fiecare trebuie sa inceapa de undeva. Si nu suntem toti pasionati ai internetului sau priceputi in asta, nu toti vrem sa facem bani din online. Nu toti suntem autodidacti. Nu toti avem puterea psihica, fizica sau financiara ca sa incepem de la 20j de ani propria afacere. Si nu toti ne descurcam fara cineva sa ne ghideze. Eu nu pot. Am nevoie de cineva priceput care sa ma invete, sa ma certe si in fata caruia sa raspund, pana invat mersul lucrurilor dintr-un domeniu. Experienta isi spune cuvantul in orice ai face, iar la 23 de ani, pe bune ca n-am experienta in nimic!

Asadar…Sa nu ne mai plangem de joburile noastre de cacat. Noi ni le alegem. La fel cum tot noi ni le stricam in timp, pentru ca nu putem fi detasati. Si sa nu-i mai judecam pe cei care n-au fost in stare sa “reuseasca” pe cont propriu. Fiecare e nascut pentru ceva. Tot respectul pentru toti cei care muncesc si nu o freaca aiurea sau fura sau cersesc (am eu ceva cu cersitul). E nevoie pe lumea asta de toata lumea: de genii, de intreprinzatori, de muncitori, de sefi mai mult sau mai putin innascuti, de subalterni, de secretare blonde, de spammeri, de oameni buni pe online, de oricine.