Allicia

Si n-ar fi vorba ca n-ai avea zeci de prieteni, sute de cunostinte si patru oameni de suflet…Patru sunt chiar multi, caci greu ii gasesti pe aceia in mainile carora ti-ai pune viata si inima si tot ce-ti fuge tie prin minte.

N-ar fi vorba ca n-ai o familie misto. Parintii sunt odiosi cateodata, mai ales cand ai 16 ani si nu te lasa decat cu greu pe la chefuri, mai ales daca ai 21 de ani si te intreaba la ce ora vii sau trebuie sa le ceri bani. Dar astea-s micile negrituri de pe un perete verde-olive, o culoare linistitoare care pare ca nu se sfarseste niciodata, pare ca nu se stinge nicicum si nici nu o ia razna in aciditate. Familia ar trebui sa fie verde-olive…O culoare constanta. Am noroc de parinti misto si imperfecti. Am noroc de cateva matusi care ma rasfata uneori, de unchi care ma vad ca pe un vis de tinerete. Am noroc de veri faini, multi baieti frumosi si destepti si inalti.

Si am noroc de vara-mea…De Vara, ca o iubesc si-as lua-o cu mine oriunde, oricand si nu vad lumea asta fara ea. Si ma simt a nimanui, chiar daca o am pe ea. Si se simte a nimanui, chiar daca ma are pe mine. Bratzica…

Te simti ca un pui ramas ultimul in viata, dupa ce alti 19 au fost taiati si esti singurul pe batatura. Te zgribulesti de ploaie si alergi sa dai cu ciocu’-n greieri si sa-ti umpli gusa, dar maine-poimaine or sa-ti rasuceasca gatul si tie.

Bai, cate insemnari lacrimogene in ultima vreme. Sa fie muzica? Sa fie “nimeni”? Sau varsta…

Saptamana viitoare trec scurt prin capitala. Cine ma vrea, sa ma caute.