Chimia mea, oful meu
Veneam de la tara cu ai mei cand o tipa m-a sunat sa-mi spuna ca nu am intrat la Litere. A fost cel mai lung drum catre casa si i-am urat cel mai tare pe ai mei atunci, pentru ca nu m-au lasat sa ma linistesc si m-au trimis sa fac cumparaturi, cu lacrimi in ochi. Taica-meu nu-mi vedea fata pentru ca era prea ocupat sa comenteze de ratarea mea, ca sa-i zic asa.
Asa ca am ramas la Chimie, la Universitate. In primul semestru mi s-a parut ca cineva isi cam bate joc de mine, pentru ca vedeam ca nu am ce sa caut acolo si toti cei care ma cunosteau atunci imi spuneau la fel si ma trimiteau sa dau la alta facultate. Dar n-am vrut. Am zis ca pot sa o termin, am vazut ca poate fi si interesanta, nu doar grea. Sigur am continuat si pentru ca m-am inteles exceptional cu colegii mei, pentru ca fetele mele m-au ajutat mult sa imi aduc aminte cum e sa inveti si sa intelegi chimia. Daca nu era complementaritatea asta intre noi, plecam demult.
In felul acesta au trecut 3 ani. Vinerea trecuta am dat ultimul examen si l-am luat si p’ala. Restante n-am mai avut din anul I si mi-am pastrat bursa tot de atunci, asa cum am putut, la limita uneori. Anul III a fost mai deosebit, din multe puncte de vedere. In anul terminal am intrat mult in contact cu conducerea, pentru ca trebuia sa fiu prezenta la Consilii si sa-mi reprezint colegii.
Am vazut multe orgolii si multa nepasare, cand e vorba de student si ceea ce-i trebuie lui. Sistemul Bologna exista pe hartie, pentru ca nu reusesc prea multi sa se adapteze la el. Si aici nu vorbesc doar de profi, ci si de studenti. Mentalitatea e aceeasi: mai bine ne dicteaza, decat sa discutam, mai bine lasa-l sa predea inca odata ceva ce deja am facut, decat sa ne pomenim ca ne da la examen si n-am repetat.
In acelasi timp, am inteles si neputinta profilor de a face ceva bun si de a preda eficient. Facultatea are datorii, pentru ca nu se lucreaza doar cu pixuri. Substantele sunt scumpe, sticlaria si aparatura nu mai zic, iar chimia se invata in laborator, nu doar pe tabla. Sistemul de invatamant, legislatia mai exact, nu functioneaza preferential pentru facultati cu profil tehnic sau uman. Sunt pusi toti la gramada, dar domeniile sunt diametral opuse.
Sistemul obliga ca fiecare profesor sa aiba un anumit numar de ore, de norme, la un anumit numar de studenti. Asta e o chestie care merge la Sociologie, la Litere, la Geografie si altele, unde numarul de studenti depaseste mia. Insa la Chimie, Fizica, Biologie nu mai vin oameni, pentru ca orizonturile par inchise. Si astfel, facultatea e obligata sa aiba multi studenti, motiv pentru care nu se mai da examen de admitere, in speranta ca vin cat mai multi. Cat mai multi nu inseamna cat mai buni. Tot puncte aduce si numarul de absolventi si d-aia ajung sa iasa pe piata muncii tot soiul de “chimisti” total nepregatiti si neaflati in contact cu realitatile domeniului.
Mai mult, pentru a avansa in cariera academica, trebuie sa ai cursuri, sa ai studenti la licenta, sa tii conferinte, sa publici articole, sa ai proiecte. Toate astea aduc bani. Si de aici, plus cele de mai sus, se nasc frustrari si orgolii intre catedre, intre profesori. Fiecare-si vrea osu’, vrea sa aiba cat mai multe cursuri, cat mai multi studenti la Master, cat mai, cat mai. E de inteles, nu zic nu, dar de multe ori interesul studentului este lasat deoparte, in favoarea “normelor”.
Anul acesta, din cate mi s-a spus, a fost prima data cand studentii au fost activi in Consiliu, cand tuturor le-a fost teama de noi si de voturile noastre si cand ne-au vazut ca existam si dam din coate. Anul acesta unii profesori se intrebau de ce avem drept de vot si ne-au spus clar ca “studentul nu ne intereseaza”. Anul acesta mi-am pierdut respectul pentru profesori, ca un intreg, pentru ca luati individual, sunt oameni de exceptie majoritatea. Atat profesional, cat si uman. Unii ne-au sustinut, altii nu; cu multi am comunicati bine, cu altii mai putin; unii sunt misto, dar intregul este format din poli de acelasi semn si se resping, nu se pot intelege cum trebuie pentru a face treaba buna.
Nu am regrete inca. Am terminat, intr-un fel sau altul. Uneori sunt incantata de ceea ce am vazut si am invatat, alteori dezamagita de unele abordari.
Chimia e frumoasa, oricat de chinuiti ati fost voi prin liceu si n-ati vazut sau nu vi s-a aratat cum trebuie. Dar perspectivele mele sunt…nu prea sunt, mai ales fara Master. Incepand de la mentalitatea acelora care ma intreaba “Da’ tu ce faci cu chimia? Te faci profesoara?”, pana la societatea bucuresteana (pentru ca aici vreau sa raman) care e de consum, neproducandu-se nimic, imi limiteaza avantul si ma indeamna in alte directii. Chimia nu te face profesor, sa fiu clara. Cine stie chimie, nu trebuie neaparat sa fie si bun pedagog. Si chimia de liceu este apa chioara, pe langa ce se face in lume. Ati fi uimiti sa vedeti ce face un chimist sau un biochimist sau ce se poate face intr-un laborator.
Cat despre posibilitati de angajare…reprezentantii medicali sunt destul de bine platiti. Se poate lucra in cercetare, dar asta nu poate sa faca oricine. Laboratoarele de analize si nu numai au devenit atat de dotate, incat nu mai e nevoie de un chimist, ci e de ajuns un tehnician sa apese pe un buton si sa faca niste solutii sau mai stiu eu ce sarcina din-asta usoara, aproape nedemna de un chimist pasionat. Mai e posibilitatea sa faci ceva independent, dar asta in timp si cu multi bani. Eu ma plang aici de perspectivele unui tanar.
Si da, mai poti pleca din tara. Unde chimia se face la alt nivel, unde caminele nu arata ca-n Grozavesti, unde nu mai titrezi cu biureta manuala si ai pipete digitale, unde nu faci economie de substante si asa mai departe, cand e vorba de studiile de licenta. Si daca e sa te angajezi, salariile sunt bunicele, iar conditiile de lucru pe masura.
Dar eu nu vreau sa plec. 
Decat in vacanta. Vreau sa-mi fac treaba aici si sa vad ca macar folia de la medicamente se fabrica la noi, nu e si aia importata; sa vad un interes fata de stiinta si recunosterea ei. Nu-s nascuta pentru Doctorat sau cercetare, insa e pacat de cei care pot si care vor sa faca asa ceva. N-ai de unde sa stii ce geniu se naste in cartier si cum, in timp, iti poate gasi solutii cand e vorba de poluare, sanatate si confortul personal.
Current Mood:
Confused
