Allicia

Stiu ca aici, pe blog, intra doar oamenii destepti si care ma cunosc. In medie, o postare atrage 20 de vizitatori, dar nu ma deranjeaza, ca mi-i stiu prieteni. Meh, daca or fi si dusmani printre cei 20, sa aiba sanatate si putere sa-mi citeasca in continuare povestile mele fericite.

Noah, de aceea “intreb publicul”: nasii de cununie – prieteni buni sau care urmeaza sa devina buni? Intelegeti? Nu? Explic…

Am in minte des momentul “acela”, probabil pentru ca se apropie vertiginos. Si fiecare imagine mi-arata ca langa noi este un cuplu la care tinem mult, atat de mult, ca mi-e teama sa nu se intample ceva naspa. E un echilibru de vis…Ne cunoastem, ne intelegem ifosele, toanele, pretentiile, mofturile, apucaturile si, pentru ca ne iubim maxim, avem curaj sa ni le spunem unii altora, avem curaj sa discutam in contradictoriu si avem si putere sa ne iertam reciproc…Ca doar asa crestem noi, oamenii, in timp si prin relatiile cu ceilalti, iar a ierta este un catalizator perfect pentru evolutia personala.

Doar ca…e totul asa de bine, ca nu stiu daca vreau sa-i spun ei, vreodata, “Nasa”…poate doar in gluma sau sub forma de alint…N-as vrea sa am obligatiile alea “de fini”, ca ma cam inhiba emotional, ca sa ma exprim plastic. Nu imi place sa se supere nasu’ ca n-am chef sa mergem la un gratar cu ei si ca prefer sa ma duc la un film cu altcineva. Nu-mi pica deloc bine ideea de sufocare si…supunere, sa-i zic? Ma intreb daca ei ar intelege acest moft, in special…dorinta mea ca ei sa ramana prieteni si nasi…pai…cand e obligatoriu. Ma intreb daca se poate, daca nu jignesc, daca nu cer prea multe. Ma intreb daca nu cumva “subminez” ideea de “nasheala”.

Pe de alta parte…pot alege un cuplu de care nu suntem foarte apropiati, cu care ne simtim bine atunci cand ne vedem…but that’s about it. E ca si cum mi-as lua un bonsai mic si l-as creste.

Asadar? Risc o prietenie? Incep una noua?

Oamenii se cearta si fara sa se nasheasca, din ce mi-au spus altii in momentele lor de intelepciune. Dar momentul meu de intelepciune in aceasta privinta lipseste cu desavarsire.

Anul acesta nu mi-a trebuit prea mult sa gasesc ceea ce imi doream…NE doream, mai bine spus. Cautat apartament pe net, gasit, negociat, mutat, descoperit ca e mult mai liniste, ca usile de interior se inchid bine, ca termopanele sunt bune si, foarte important, peste tot, ca baia are geam, iar patul este urias. Atat de urias, incat am impresia ca dorm singura.

Cu toate cele bune, vin si rele – pe masura. Vecina de sub noi are probleme neurologice, ca nu sunt sigura daca sunt psihice. Ii suiera ei ceva cand dau drumul la apa calda din baie – adicatalea la dus. N-ar fi o drama daca am auzi si noi suieratul respectiv sau daca l-ar auzi doar atunci cand e apa pornita, nu cand stam ca boierii la TV, mancand piersici. Iar manifestul ei fata de suierat il constituie batutul in teava – intentionez sa-mi tin o surubelnita in baie, ca sa-i raspund, sa facem beat-uri. In rest suntem foarte “civilizati”, dupa cum spune. N-ar deranja-o sa dau drumul la muzica, pentru ca ei ii place muzica. “Dar m-a innebunit la creieri suieratu’ ala”. No shit!

Una peste alta, suntem bine. N-avem magazin sub noi, ceea ce inseamna ca n-o sa mai coboram pentru o punga de seminte si sa ne intoarcem cu alte doua de pufuleti, doua beri, doua ciocolate si patru inghetate. Lower costs FTW! Cica la iarna o sa fie cald! YAY! Si deocamdata nu suferim nici cu locurile de parcare. DOUBLE YAY!

Intre timp, am avut o vara plina de nunti, incoronata de nunta prietenilor nostri mai apropiati, ashe. Oameni frumosi, la propriu si la figurat, frumosi rau. Or sa aiba un album de poveste. Nunta cu obiceiuri, nunta obisnuita, dar nu ridicola, nu vulgara, nu exagerata. Totul cu limita si bun-simt, totul delicat. S-a pus accent pe muzica, dans, mancare…In sensul ca toata lumea a dansat, toata lumea a mancat, iar muzica a fost potrivita. Iar mirii n-au stat la masa o clipa, numai pe ring.

Inchei vara cu speranta unui concediu care sa ma linisteasca…pentru ca nu l-am avut. Ma duc la maica-mea vreo trei zile, vin iar la munci, apoi ma opresc si-mi dau shut-down o saptamana, pentru ca deja imi spun medicii ca par obosita. E lehamitea pe mine, in unele zile, ca tencuiala pe casa: strasnica si evidenta. Abia astept un somn de 10 ore…

Parasesc Berceniul. Am locuit 6 ani aici, parca toti prietenii imi sunt in cartier, plec in alt sector, langa alt parc.

“La cine mai fug eu asa repede?” ma intreaba Anca. Lasa, blondo, ca de la 3 minute la 25 petrecute pe drum spre mine nu e mult. Te primesc intr-un apartament mai micut, aflat la etajul 7, intr-o bucatarie mai mica…Dar, speram noi, o casa mai calduroasa. Si la propriu, si la figurat.

O sa-mi fie dor de apusurile din Tineretului, de la rapa. De terasele cu ai caror chelneri ne-am imprietenit, de bodega, de “marea din Berceni” si de…cam atat. O sa-mi lipseasca bucataria din apartamentu’ asta, doar atat. Si cel mai probabil, locurile de parcare, ca sunt destule.

Ma mut spre IOR, despre care sper ca ma va cuceri. Nu stiu cat o sa fac pana la munca, nu stiu daca voi avea unde sa-mi las masina, nu stiu daca balconul deschis se va face simtit la iarna. Tot ce stiu e ca voi plati mai putin si va fi mai multa liniste. Si vom avea un pat de oameni normali, nu pentru pitici.

Iar terenurile de la Lia Manoliu sunt la 7 minute de mers pe jos, deci poate ma reimprietenesc cu tenisul. De fapt, cu efortul fizic, in general, ca o sa ajung de dimensiunile unei balene si nu ma mai salveaza nici dracu’. Salonul de coafat e peste drum, sala de sport tot p-acolo, curaj sa-mi fac. )

Daca stiti vreo carciuma care ar putea sa devina noua “bodega”, lemme know!

Maine e 1 iulie. Azi, nu maine. E 1 iulie. Aproape miez de vara.

Anul trecut, pe vremea asta, imi faceam planuri si asteptari legate de concediul de langa Adriatica. Oricui ma intreaba spun ca este unul din acele locuri din lume pe care trebuie sa le vezi si, desi n-am vazut multe (chiar prea putine), o spun cu toata convingerea. Cred ca doar America Latina ma mai poate impresiona atat de tare. E visul meu de tara, cu mare, cu munte, cu leandri roz crescuti pe marginea drumului si cu un aer sarat imprastiat de briza calda.

Acum doi ani, pe vremea asta, plangeam parasita si nu stiam daca sa fac ceva, daramite ce anume as putea face. Cred ca primul lucru a fost sa las orgoliul deoparte si sa imi tin sufletul langa mine, caci fara el m-am simtit dezgolita. Am fost la marea noastra, unde mi-am dat seama ca e urata si scumpa. Nu marea cea neagra, care e albastra, ci oamenii care incearca sa mi-o vanda.

Acum trei ani…dadeam licenta. Am venit de la facultate si am “lansat” CV-ul la apa, cu optiunea “full-time” activata. Am avut un asa mare noroc, incat si eu ma minunez si tot astept sa se intample ceva nasol, pentru ca, stii cum e, e prea bine ca sa fie adevarat. Ma linisteste doar gandul ca, in 3 ani de zile, nu toate au fost roz si s-a echilibrat cumva balanta.

Anul acesta…ma pregatesc de nunti. Ale unor oameni dragi noua. 4 in total, anuntate pana acum. Tot acum, imi astept o noua buburuza. Nou-nouta, alba, cu aer de Ibiza inscriptionat. In august iar car bagaje si-mi schimb adresa, descopar ca m-am pripit alegand un apartament fara sa ma uit la detalii. Amicul m-a lasat in entuziasmul meu sa zic “hai sa ne mutam aici”, desi patul e prea scurt pentru el. Si e asa de un an, nu inteleg de ce n-a mai crescut. Patul, adica.

De vacanta…eh…vacanta in suflet. Sau in septembrie. Ne gandeam sa dam o tura prin tara si sa vedem lacurile mari, ca eu nu prea m-am plimbat si n-as vrea sa vorbesc de prea-bine pe altii, pana nu ii vad pe-ai nostri. Sugestii?

Iar anul viitor pe vremea asta…oho…nici nu stiu ce o sa fie. Probabil ca voi scrie. Probabil ca nu voi avea timp. Sau nu voi vrea ca asta sa devina un blog de “miresica”, daca ma-ntelegeti, e un intreg forum dedicat discutiilor de gen. Am cont. ) “Luna de miere” va dura o saptamana, cel mai probabil, si va fi un “last-minute” catre…ceva cu mare si munte. Mare sa fie, apa, stanci si mango.

Cand eram mai mica si-mi spunea cineva de “peer pressure”, nu intelegeam mare lucru. Bine, fie, ceva cu anturaju’, acolo, un factor care te indeamna sa fumezi, sa bei, sa asculti manele sau sa chiulesti. Apoi am auzit despre “asteptarile sociale” sau despre ceea ce credem noi ca vor ceilalti sa facem. Celorlalti nu le pasa, nu stiu de ce ne stresam atata.

Am mai crescut, m-am angajat si-am intrat “in randul lumii”. Suntem 6 fete (6 fete frumoase) la birou, dintre care 2 au copii, a treia e maritata, a patra urmeaza (eu, adica), a cincea isi doreste, da’ nu cred ca o sa aiba noroc prea curand…iar a sasea…pai ea, cand am cunoscut-o, se stramba cand auzea de casatorie, calcat camasi, discutii cu privire la banii casei si banii vacii, socrii, facut mancare etc…Eu si ea eram la fel, candva. Acum…de la privirea piezisa pe care o tintuia asupra copilului care plangea prea mult in metrou, a ajuns sa ii zambeasca, sa-l poarte ca pe-un bibelou, sa-l stranga de talpi si sa-i spuna “gugi, gugi”. Peer pressure…

Iar eu…vad cum trece timpul si imi las studentiile in urma de tot. Fac planuri de nunta deja, dar lui nu-i spun inca. Sa nu punem presiune, ca barbatii sunt mai pretiosi in situatiile astea. Se cam sperie. Totul in jurul meu, cel putin in perioada asta, miroase a nunta, a optiuni, alegeri, culori. Buchete de trandafir, frezii sau orhidee, crini, cale, lalele sau gerbera! Totul pare din tulle, organza, tafta, satin, voal, dantela sau sifon…Cel mai bine miros lalelele din organza.

Asta e un fel de sub-capitol, sau cum?

Despre Vara v-am mai povestit, o sa-mi fie don’soara de oroare, mi-e prietena, confidenta, ma zapaceste si ma oboseste, da’ o iubesc de parca ar fi sora-mea…ca doar pe ea o am asa de aproape.

Numa’ ca mai am verisoare. Si pe una din ele am convins-o sa dea la facultate, ca-mi spunea maica-mea ca nu e proasta si-i place chimia. “Hai la Chimie!” i-am spus cu entuziasm si inima calda. A venit, a intrat la buget, a prins si o bursa, a primit si camin. Super, nu?

Trecu’ un semestru in care i-am spus mereu sa nu lipseasca de la laboratoare, sa-si faca rost de cursuri daca e prea lenesa sa mearga la ele, sa puna mana sa invete, ca alta “cale” nu e. Ciuciu camin si bursa la anu’, daca n-are note bune. Poa’ sa se intoarca la Valcea, sa vanda in piata, ca altceva nu stie ce sa faca.

“Mai ai laboratoare de recuperat?” intreb. “Nu, am terminat tot, sunt bine” imi zice cu o lejeritate dubioasa. O cred, ma gandesc ca poate i-a venit mintea la cap dupa un semestru de frecat menta. Dupa o saptamana, aflu ca pleaca din Bucuresti.

Sun.

- Ma, tu cand mai ai examen?
- Miercuri, la organica.
- Pai si pana atunci nu mai ai nimic? Cum sa n-ai nimic intr-o saptamana?
- …

Iar liniste.

- Pai, aveam la fizica, da’ n-am avut lucrarile de laborator facute si nu ma baga in examen.

Daca o aveam in fata, o pocneam, cat e ea de mare.

- Si de ce dracu’ ai mancat cacat atunci cand te-am intrebat daca mai ai ceva de recuperat? Nu ma intereseaza ce zice ma-ta, nu intri in examen, asta e restanta. Lucrarile le poti recupera abia anu’ viitor, adica te pisi pe ea de bursa. Mi-am racit gura de pomana cu tine un semestru intreg. Nici nu vreau sa te mai vad.

Am visat-o azi-noapte. Slaba, roscata, cu parul lung si carare pe-o parte. Cuminte, dulce si zambitoare. Cred ca am visat-o asa cum mi-as dori sa fie. Cum e Vara cealalta, cum am fost eu. Probabil prea cuminti.

This I like a lot!

Museum of Bellas Artes – Days Ahead from Force Majeure Records on Vimeo.

Lovely!

Zilele trecute bazaiam cu Matizelul (reparat, brici) prin oras si-mi suna telefonul de serviciu. Ma intreaba cineva daca o stiu pe doctorita X de la Fundeni. Zic…”Bai, Fundeniu’ e mare, nu stii macar specializarea? Sa stiu si eu pe cine sun”.

– “Oftalmo, ca e un copil de 2 luni si ceva cu o tumora la ochi, l-au trimis de la Spitalul de Ochi catre doctorita X, ca sa-i faca un control sau un RMN”.
– “Hai ca dau niste telefoane si te sun”.

Intr-un final descopar pe Dr X, anunt ca bebelusul este pe drum, cei de la spital imi spun cu caldura “Sigur ca il primim, va asteptam, sa vedem macar ce se intampla”. “Multumesc mult, Alexandra” aud dupa ce dau vestile.

Astazi aflu ca bebelusul era sa-si piarda ochiul din cauza unei tumori tratabile pe bani putini (2-300EUR) in alte tari, dar care la noi “Este clar. Trebuie scos ochiul”. Bebelusul era sa ramana fara ochi, pentru ca medicul de la spital a fost cam artagos cu parintii, dar si-a schimbat total atitudinea dupa ce i s-a umplut buzunarul cu 200 de lei. A doua zi, dupa alta suma “modica”, s-au facut toate aranjamentele pentru ca beblusul sa fie tratat/operat saptamana viitoare, in Germania.

Nu ma mira lucurile astea. Se intampla des si am vazut multe tipologii umane, medici frumosi, medici seriosi, dar si afaceristi sau oameni aflati intr-o continua cautare de bani. Dar ma asteptam ca acolo, in acea sectie mai ales, ca lucrurile materiale sa nu-si aiba locul cand e vorba de viata unui copil mic. Probabil ca, datorita celor 5-10-20 de medici pe care-i cunosc si fata de care am un respect deosebit, fiind niste oameni frumosi, eu tot sper ca nu mai conteaza banul chiar intotdeauna.

Ma intreb ce s-ar fi intamplat cu un copil sarac, aflat in aceeasi situatie. Ce-ar fi fost daca n-ar fi avut parintii bani de dat catre medici sau RMN in perioada asta, cand nu e nici dracu’ pe holurile spitalelor, daramite medici!

Mare cat inima lui.

Muzica-i suprema, ne ridica pe toti!