Allicia

De cand ma stiu, am incercat sa fiu sociabila, sociala si prietenoasa. Am incercat sa ii respect pe cei din jurul meu, sa le inteleg comportamentul, ifosele, nazurile sau personalitatile. Deh, oi mai fi calcat si stramb, ca am avut perioade de imaturitate si indragosteala maxima, cand bombardam cu mesaje cel putin dubioase. Dar am invatat, pana la urma, ca “asa nu!”.

Mereu am avut intentia si dorinta sa las loc de “buna ziua”, indiferent de conflict – ca au fost si d-astea. Sunt doar doua persoane cu care nu ma salut, despre care nu ma intereseaza sa aflu nimic si carora nu le dau “add” pe FB (nici ele mie), desi avem o caruta de prieteni in comun. Una m-a jignit prea tare, alta a fost mai prefacuta decat as fi putut permite. Doua persoane, din sutele pe care le-am cunoscut.

Cu fostii iubiti…meh…nu pot sa spun ca sunt prietena buna. Mi se pare mult prea greu sa transformi o relatie amoroasa intr-una de prietenie durabila. Cu toate astea, am impresia ca il pot intelege foarte bine atunci cand imi povesteste ceva…Intr-un moment de confidenta, cred ca pot empatiza mult, mult mai usor, chiar daca ne despart ani de zile de liniste. Ceva ramane, acolo. Si inteleg.

Asadar, sunt un om care face eforturi sa mentina relatii agreabile…daca nu cu toata lumea, atunci cu majoritatea. Sustin comunicarea, indiferent de tipul ei. Ne educam reciproc. Avand in vedere astea…ma simt cumva lezata cand, dintr-odata, fara avertisment sau indicii, dispar din viata unui om. Sau, mai bine spus, ma face sa dispar. Imi da ignore. Nu mai raspunde pe mess, desi eram amici vorbareti ocazional…probabil pentru ca am “ignore”. Intelegeti? Adica…brusc…nu mai exista. Nu mai exist. Shift+Del.

Ce fac? Las lucrurile sa curga? Intreb? Ma justific? Caut justificari? Are rost?

Raman semn cand mi se intampla o treaba din-asta. Pot sa inteleg o schimbare de directie, o noua viata, o revelatie…cand te hotarasti sa schimbi tot ce exista in jurul tau, de la oameni, pana la apa plata. Pot sa inteleg o “curatenie” in lista de mess sau in telefon…dar de ce eu?

Inainte sa o aleg, fie ca e alba, fie ca e ivoire, a trebuit sa-l aleg pe el. So I said yes to the guy some time ago, even though the official proposal came much later. Who knew?

Nu m-am grabit, nu ma grabesc. Rezolvam anu’ asta si cu casa, slava cerului. Wedding to come, next year.

Am plecat sa negociem pentru 2013, am gasit liber in octombrie 2012, am semnat pentru iulie 2012. In toiul verii, in plin cuptor, cu platforme roz-orhidee, cu sau fara voal, fara obiceiuri, nu-mi iau nicio zi buna de la nimeni. Nu plec nicaieri, doar ma marit.

Am multe ganduri, multe dorinte, putin timp sa le scriu, suficient sa le povestesc, insa. Si e bine ca am cui, e bine ca unele se materializeaza. Pana acum, mi-am planuit o gramada de lucruri, am realizat fix atat cat trebuia, incat sa fiu multumita si sa-mi doresc mai mult! Si mai mult!

Ma exasperezi!

Este aceeasi pustoaica despre care am mai povestit, care si acum asculta Mamasita, fratzicule! Nu mai pot de urechi si de suflet. Manele, mamasite, sus pe bar, sus pe bar, la la la la, loca, loca, loca, sus pe bar si mamasite!!!!

Cred ca isi exerseaza coregrafia pentru sambata, cand o lasa tati in club cu fetele.

Si ca sa nu fiu mai prejos, uneori mai contraatac si eu, ca eu am “sistem”, nu boxe leshinate de calculator care baraie. Am cu ce, ma! Nici eu n-am minte multa, dar prefer sa ascult muzica mea, decat balariile ei.

Viata la bloc. Din Berceni.

Dar nu de singuratate.

Deci maine fac 25 de ani minunati, infloritori si magnifici. Uateva`. ) E prima data in 4 ani cand nu fac niciun fel de party pe nicaieri, doar ma duc sa dau o bere unor oameni apropiati mie. Puse in balanta lucrurile si pretentiile care apar odata cu varsta (si salariul, sa fim sinceri), descopar ca ies pe plus daca imi tin apropiatii aproape si berea la fel. Studenteste, chit ca au trecut vremurile alea. Mai am si alte prioritati.

Mi-e greu sa nu ma gandesc la parintii mei cand mai pun un an la buletin. Si cat de norocoasa sunt ca ii am pe ei, care m-au iubit si m-au crescut atat de bine. Ideea fixa pe care o am asupra familiei mi se trage de la copilaria pe care am avut-o si de la educatia pe care am primit-o. Mi-as dori sa pot oferi copiilor mei aceeasi liniste pe care mi-au oferit-o mie ai mei. Cu tinutul in lesa, cu asteptarile mari, cu intelegerea si suportul pe care le-am primit. Cu toate. Cu rasul maica-mii si glumele lu’ taica-meu, mostenite si transmise prin viu-grai de catre mine altora. )

N-am iesit nici stramba, nici lepra, nici lenesa…poate doar comoda, uneori. Dar ai mei mi-au dat aripi si m-au trimis “in lume” sa zbor singura. Cu toate astea, nimeni nu ma citeste mai bine decat mama, oricat as incerca sa-mi ascund supararile, atunci cand le am. Nicaieri nu e mai bine decat la maica-mea in brate.

Tot ei mi-au spus “Stim cum te-am crescut, asa ca avem incredere in ce alegeri faci”. Am ales greu, vreau sa fiu sigura ca am ales bine drumul pe care merg acum si sa nu am regrete. Oricum sunt inutile. Dar n-am murit. Doar ca imi doresc altceva decat si-au dorit, poate, altii pentru mine. Nu sunt o deosebita degeaba, nu? )

Pana la 25 de ani…am crescut, am iubit, iubesc iar mai mult decat as putea accepta ca se poate. Am gasit de lucru si mi-e bine, am muncit si voi munci pentru ca vreau sa mai cresc, sa descopar, sa vad. Am avut prieteni buni, voi cauta mereu oameni care sa ma completeze, fug de singuratate. Oricat am gresit, incerc sa invat. Invat sa iert, sa accept, sa tolerez pe altii, pe mine. Invat sa merg mai departe cand nu pot ierta sau nu pot fi iertata si-mi las trecutul in urma, pentru ca ce a trecut, trecut este si nu mai vine inapoi nimic. Tot ce vad este “inainte” sau “acum”…sau mai deschid un sertar cu “nota pentru sine”, ca sa stiu ce NU e de facut in anumite contexte.

Nu e niciun testament, nici recapitulare, nici nimic. Constat. Cuget, poftim. Uneori e bine sa ne punem in balanta. Ne mai aducem pe noi insine cu picioarele pe pamant si realizam ca nu suntem perfecti, dar nici inutili. Tragem linie si adunam, trebuie sa iesim pe plus.

Cu nod in gat, ma duc sa-mi spal parul, sa ma fac frumoasa si sa-mi intampin noua varsta cu fler si cu Noa Perle! ) Bring it on!

…despre perioada in care eram o mica viitoare mare jucatoare de tenis de camp. Asta pentru ca m-a dus o prietena pe teren saptamana asta si am simtit trecerea timpului mai bine ca niciodata. Sau mai rau, nu stiu.

Proful de tenis era un nene in varsta, cunoscut in oras ca fiind un excelent instructor pentru copii. Avea o rabdare fantastica si se purta bine cu copiii. Pe langa tenis, ne mai invata si ceva bun-simt, respect si disciplina…nimicuri din-astea pe care parintii ar trebui sa le transmita.

Prima zi era de acomodare. Iti punea mingea de tenis in mana si trebuia sa mergi si sa bati mingea de pamant, fara oprire. Doua lungimi de teren. Sau patru, depinde ce chef aveai. Evident, urma “proba”. Am batut mingea aia 3 zile, pentru ca abia puteam sa merg – am fost mai impiedicata din fire – daramite sa merg, sa bat mingea si sa nu cad! Dupa prima proba, iti punea racheta in mana, iti arata cum se tine si bateai mingea in continuare. 3 zile, apoi proba. Ulterior, se facea o zi de “miscari”.

“Ne intoarcem cu umarul spre fileu, lasam greutatea pe piciorul din spate (intre timp flutura piciorul din fata, ca sa isi intareasca afirmatia), ridicam racheta, miscare rotunda, pana la umarul opus. In acest timp, mutam greutatea pe piciorul din fata si flexam usor (acum flutura piciorul din spate)”. 300 de “miscari” era pedeapsa daca nu aveai chef de munca.

Dupa toata introducerea, iti dadea un numar la perete. Un chenar lat de 1,5m vopsit pe un perete, cu care trebuia sa joci. Numerele bune – adica portiunile de zid nesparte, drepte si finisate ca lumea – erau date “veteranilor”, colegilor care jucau de mult timp…care jucau cu “abonatii”. Noi…eh…mai alergam dupa mingi, ca sareau aiurea.

Daca dadeai peste perete, trebuia sa aduni 25 de fire de iarba de pe terenurile de zgura. Pe numaratelea. Era ok sa culegi de 2-3 ori intr-o zi, dar daca depaseai, puneai vreo 2 ture la alergare. Dupa pereti, intram pe teren. Pupam zgura cand ni se dadea voie pe teren. “In spate sunteti prieteni, pe teren sunteti caini!”.

Conditia fizica…era din plin. 3 ture de stadion (cel putin – eu eram lenesa), 300 de corzi, genuflexiuni si alte bazaconii. Antrenamentul incepea la 9, se suspenda la 12-13, incepea iar la 16:00 si se termina cand pleca soarele de pe cer. Vara, adica.

Eram cu totii niste copii simpatici, o gradina zoologica si nu numai. Eu eram Gaita, dar mai aveam o Cotofana, un Guster, o Vrabiuta, o Randunica, un Arcanel, o Broscuta, dar si un Spadasin, o Balerina si un Sorecar. Mi-l amintesc si acum pe prof cum juca cu noi si ma certa ca nu ma concentrez si ca n-am ambitie.

Nu stiu de ce m-am lasat. Ah, ba da. Pentru ca nu eram motivata. Imi doream sa ies pe-afara, sa ma plimb prin parc, nu sa stau toata ziua pe teren. Imi doream sa fiu mai…fata…nu sportiva. Imi doream sa joc pentru mine, nu pentru ai mei…

Cred ca o sa mai joc. Cine stie? Poate peste doi ani ma apuc iar de pictat…

Pisici, mai exact. Doua mari si doua mici. Una neagra. Nu mieunau, nu zgariau, nu erau agresive, chiar se ascundeau de mine. Le luam de gat si le dadeam afara din casa. Rand pe rand…

Sper sa nu ma insele nimeni. ) Si sa nu am vreo muiere “sireata” prin preajma.

Nu s-a schimbat nimic de cand e un inel pe deget. Nu in rau, anyhow. “Ati stabilit data?”. Nu, ca avem timp. La anu’, odata cu sfarsitul lumii, zice-se.

Ma uit dupa rochii, invitatii, marturii, costume, pantofi, restaurante, caut lautari…Ah…intre lautari si DJ, mare dilema. Rochia, vai…rochia! Bujetu’! Cat e bujetu’? Cati oameni? Cine? Nasi n-am. E timp…

Si mai e si casa. Nu pot anu’ asta. Pe cartea mea de munca, salariul incepe cu 2 si e din 4 cifre, deci un credit mai mare de 40k nu primesc…daca ii primesc. Impreuna am lua mai mult…deci trebuie sa ma cheme ca pe el, mai intai. Si ce casa? 2 camere? Si cu copilu’ ce faci? Sau copiii? 3 camere, da. Dar a treia sa fie cat o camera, nu o debara. O casa in care sa pot sta cel putin 10 ani, pana intra astia mici la pubertate si au nevoie de intimitate.

Vroiam o masina. O mai lasam, ca avem. Teoretic, trebuie sa mi-o schimbe de la serviciu, el urmeaza sa primeasca, suntem bine. Nu ne trebuie masina.

Concediu? Nu se poate, altfel mi-o iau in freza ca anul trecut, cand a trebuit sa ma mut in chirie si economisisem pentru vacanta, nu pentru dat la proprietar. Asa ca am tras de datorii vreo 4 luni, abia acum incep sa-mi revin si sa pot sa-mi satisfac mofturile. Deci, economie scrie pe mine (slava cerului ca am de unde!), macar sa nu ma ia prin surprindere avansul la chirie…Caci tot in chirie vom sta.

Plus doua nunti anuntate, deocamdata.

Deci de casa anu’ asta nu se pune problema. Ne mutam cu chirie, alta zona, alt bloc, altii vecini si indraznesc sa sper la un alt pret (sau macar acelasi, dar cu liniste inclusa). Caut si chestii de nunta, poate pana la anu’ ma hotarasc asupra temei si daca o sa existe o tema. Fara obiceiuri. Totul sau nimic. Imi pastrez buchetul. Si voalul, daca o fi. Cheltuieli mici facute anu’ asta, astfel incat sa scad din cheltuielile mari de anul viitor.

Presupun ca e bine.

Maine o sa merg la BCR, m-au sunat pentru nu stiu ce plan de economisire sau ceva. Poate au altii idei mai bune pentru mine. Altfel, caut un broker. Depozitele la termen nu ma coafeaza, cum nu ma multumeste nici ideea de cont de economii.

Scapam noi si de haosul asta din idei…

Cred ca mereu am iesit in pierdere in toate povestile astea cu prietenii, pentru ca ma atasez grav de cei cu care am un “click”, cu care ma simt pe aceeasi lungime de unda si pe care-i consider deosebiti. Sunt chiar ranita cand cineva din categoria asta exclusivista de oameni mi-o intoarce sau imi arata ca lucrurile frumoase erau doar in mintea si imaginatia mea…

Si eu am comis-o, de multe ori. Insa mereu din gelozie prosteasca. Pentru ca, da, sunt deosebit de geloasa cand vine vorba de un el sau o ea cu care-mi impart zambetele si intimitatile. Daca pana acum am invatat ca “business and friends don’t mix and if they do, there’s a slim chance things go right”, abia acum dau lucrare din lectia “prieteni la job nu exista”. Inevitabil iese cu futere de icre, pardon my french. Si cu suflete suparate.

Cum ziceam, mi-s deosebit de geloasa. Nu ma manifest, dar ma roade. Mi-e jena sa intreb daca lucrurile sunt asa cum par, insa in mintea mea de gaina prostuta si iubitoare, toate capata proportii fantastice. Gasesc interpretari in orice gest, caut dovezi aiurea care sa-mi spuna daca tot eu sunt “number one”, daca tot eu sunt prietenA si confidentA. Si le caut atat de adanc, incat le inventez. Sau le supraestimez.

Femeie, ce sa-i faci…”Asta va e blestemul”, imi zice un prieten.

Asadar, fac greseli. Cum face o femeie in cuplu, la fel fac si eu. Si spun prostii. Dupa ce ca gandesc prostii, le mai si spun. Si ca sa fiu in context, le spun cui nu trebuie, asa ca cel vizat afla. Pe buna dreptate ca se supara, pentru ca informatiile sunt transmise anapoda, cu interpretari gresite si mimica eronata. Si atunci cand nu e asa, tot are dreptate sa se supere.

Uneori se intampla sa o poti drege. Se intampla ca scuzele sa-ti fie acceptate, sa simti cu adevarat ca esti iertat si sa o iei de la zero, sa fie totul ok. Alteori nu…bai si doare in ultimul hal. Credeam ca timpul rezolva lucrurile si ca poate o sa fie ca “inainte”. Pentru o perioada chiar am simtit ca asa ar fi.

Dar nuuuuuuu…nu se poate. Intr-un birou de femei, conduse de o femeie, nu se poate. Prea multe interpretari, prea multe discutii si susoteli, prea multe impresii aiurea. Si prea putine lucruri spuse pe fata. Ticule, nu pot eu sa-ti zic tot ce gandesc despre tine, ma-ntelegi, da’ nici nu te pup pe fata si te fut in cur, cand nu te uiti. In general, parerea si sentimentele mele fata de un om sunt transpuse in atitudine, da’ nu merge cu toata lumea.

Si problema e ca te simt, la un moment dat. Sau…cum cineva a aflat despre gandurile mele, la fel aflu si eu despre ale altora. Vezi mai sus de ce. Deci te simt, imi dau seama din ton ca n-ai chef sa-ti povestesc ceva, imi dau seama ca te deranjeaza cand incep sa vorbesc sau ca ai impresia ca pun ceva la cale cu sefa. Ma consider o fire “alunecoasa”, asa sunt, dar niciodata nu-mi doresc sa ranesc pe cineva. Niciodata n-o fac voit. Si oricat as incerca sa invat din greseli, niciodata nu e suficient, niciodata nu-i pot feri pe toti, mereu e “ceva” in propozitia aia pe care am spus-o acu’ 3 zile, cand am venit de nu-stiu-unde si eram imbracata in turcoaz si cacat, da? Mereu e ceva de interpretat.

Asadar, prieteni la job nu prea exista. Cel putin, nu prieteni din-aia de care-mi plac mie, pentru care m-as trezi la 3 dimineata si as face pe dracu’ in patru sa-i ajut, daca mi-ar cere. Prieteni din-aia care-mi spun cand sunt proasta, cand gresesc sau cand vorbesc prea mult, desi lumea are dureri de cap. Prieteni care vorbesc cu mine, nu despre mine.

Am o tona de lucruri de invatat despre oameni. Am si timp, e adevarat. Stiu sa nu pun la suflet toate prostiile, dar cand gresesc si ma vezi ca nu mai stiu cum sa fac sa o dreg si ca-mi pare cu adevarat rau pentru greselile mele, ma astept sa ma ierti si atat. Nu mai suntem prieteni, bine, dar as vrea sa fiu iertata de-adevaratelea. Altfel…as prefera sa fiu lasata in inocenta si naivitatea mea, fara sa mi se dea impresia ca totul e ok.

Accident, domnule!

Io am permis de conducere de cand lumea mi-a dat voie sa fac vreo 19 ierni, acu’ o traiesc p-a 24-a. Deci 5 ani, sa zicem. Teoretic.

Ca practic, conduc de 2 ani. De cand m-am angajat, adica. De cand, intr-o luni, mi-au pus cheia de la Matiz pe masa si mi-au spus “Azi mergi cu masina acasa”. Hai, sa-mi trag palme. Am povestit intamplarea asta si stiti cate emotii m-au coplesit, si cum uitasem ca masinile au si viteza a doua si ca pot sa mai pun si frana din cand in cand…D-astea.

In prima saptamana, curu’ curului unei remorci mi-a indoit tabla, nu ma asigurasem eu cum trebuia. De Pasti, anu’ trecut, doar curu’ unei Dacii rosii mi-a pocnit aceeasi aripa, pentru ca nu stia ca n-are timp sa depaseasca sau n-a vazut ca e pe linie continua sau isi imagina ca o sa trag de volan in dreapta, sa-i fac lui loc, pana intru eu in sant. N-am facut-o, a ramas fara permis vreo 2 luni, in schimb.

Pana vinerea trecuta n-am mai facut nici pe dracu’. Nici macar stalpi n-am lovit, nici macar garduri, nici nimic! Care sa lase urme, adica.

Ma fugaream cu 55-60 la ora pe soseaua Fundeni si pret de o secunda (o secunda a fost, jur!) m-am uitat in lateral, ca nu intelegeam ce face “colegu’” de trafic din dreapta: schimbi banda sau ce spanac faci?!!? N-a schimbat nimic, ca dupa secunda aia m-am proptit in fundu’ (inalt, de altfel) unui papuc rosu. Nu stiu cum sa va explic, dar am cam intrat sub el, iar capota mea de Matiz e facuta franjuri. M-am facut toata pe mine, ce sa zic. Lui i-a cazut o bara.

Din masina coboara o madama de culoare incerta, care-mi spunea ca nu vor sa mearga la politie si sa vedem cum rezolvam. “Doamna, va rog frumos, lasati-ma 10 minute sa imi revin, sa dau doua telefoane si va spun. Va rog mult. Multumesc”. Trec 5 minute, iar vine la mine. “Doamna, zic, eu n-am niciun ban azi la mine. Asteptati putin, va rog. Multumesc mult”. Chiar n-aveam bani. Dupa cele doua telefoane si “sfaturi” de la baietii din benzinarie, ma intorc catre doamna si-i spun delicat “Stiti, eu nu pot sa va dau asigurarea si am sa merg la politie. Eu am masina facuta franjuri in fata, e masina de serviciu, cum sa o repar? O sa merg la politie, e treaba dumneavoastra daca va duceti, eu ma duc acolo, ca altceva nu stiu ce sa fac”. “Bine, doamna. Dumnezeu e sus si vede.”, imi zice. “Asa este”.

La politie am platit amenda si mi-am luat adio de la 4 puncte. Si sperietura.

Mereu mi-a fost frica de accidentele astea. Si de cele mai grave. Mereu am evitat, am incercat sa fiu atenta, mi-e groaza de accidente. Mi se pare ca mor atatia oameni si la fel de multi ajung prin spitale dupa accidente de masina, incat probabilitatea sa patesc si eu la fel creste. Mi se pare ca o intamplare ca asta e cumva obligatorie in viata de sofer…E ca o shaorma! La un moment dat in viata tot mananci una!

Buna dimineata, stimati cititori.

Cu drag anunt ca nu am murit eu, ci doar site-ul. Chiar si-asa, decesul a fost temporar, contrar regulilor generale ale decesurilor. Avand in vedere ca sunt la serviciu si ar trebui sa joc teatru si sa muncesc, interventia mea este mega scurta!

Salutari voua si celor dragi, imbratisari calde ca ziua de azi si multa voie buna va transmit! De asemenea, va las cu promisiunea ca voi mai scrie.

Haide, pa!

Current Mood: Cool