Doi baieti adolescenti stau prin spatele caminului nostru si arunca cu caise in ferestre, spre balcoane, nimerind doar peretii blocului. Ce viata sa ai, domn’e, ca cel mai interesant lucru pe care-l poti face e sa stai ascuns in spatele unui garaj si sa arunci cu fructe in geamuri?
Si de aici, m-am prins la povesti cu Blondy despre cum ne jucam noi, astia mai batrani, prin fatza blocului. Evident, sunt alte generatii cu povesti mult mai interesante, de prin santiere de lucru, paduri, cimitire sau mai stiu eu ce locuri.
La noi erau la moda papusile Barbie-wannabe, ale caror brate si picioare nu se indoiau, dar isi faceau datoria, lasandu-se dezbracate si imbracate de 4 ori pe zi. Ne adunam in parculetzul de langa bloc (acum statie OMV), intindeam paturicile (aveam una in carouri roz si bleu) si ne etalam fiecare papusile, accesoriile (cine avea pantofi de papusa era mandra, nevoie mare!) sau mobilierul pentru papusi. Tin minte ca aveam un aragaz cu butelie si cuptor, dulapioare de bucatarie, paturi si niste tacamuri total disproportionate fata de restul lucrusoarelor. Stateam ore intregi afara, imaginand scenarii sau punand in scena spectacole cu papusi.
Daca nu erau papusile, atunci era elasticul. Vaaaai, ce ma chinuia “modul cel mai greu” la un deget! Se juca pe conditii, pe “neatinselea”, la talie, cu fluturasii salvatori sau numerele. Era un baiat care sarea cu noi, dandu-ne peste nas, pentru ca ii ieseau toate socotelile la talie. N-am reusit niciodata sa sar atat de sus, dar aveam niste sandale destepte care ma ajutau cand mi-era randul la degetele de la maini.
Tot cu fetele mai jucam sotronul in zeci de moduri posibile, mai saream coarda (si ce pedepse dadeam si primeam!) sau jucam plicul…ala cu “iesi papucule de sub pat/ iesi, papucule, iesi/ sa mananci si tu ciresi/ iesi, papucule, iesi”. Cati melci erau desenati pe asfaltul parcarii, Dumnezeu mai stie. Acum nu mai e niciunul. Nici macar copii.
Si cand am mai crescut, ne-am mai amestecat gastile de fete cu cele ale baietilor. “Capra” in parc era la ordinea zilei; “Ce fac eu sa faca toti”, “butoiasele”, “cazatura din pod”, “masina de gunoi”, “gura leului” sau mai stiu eu ce alte minuni in care toti ne miscam dupa cum avea chef primul, cel care strigase “capra noua!”.
“Lapte gros” nu ne lasau baietii sa jucam, ziceau ca ne lovim prea tare. Nici “pac-pac”, ca noi n-aveam tevi facute si le stricam cornetele. Oricum, asta il jucam mai mult la tara, cu verisorii mei si ma ofticam rau de tot, ca ma tot impuscau. Dar la “castel”, “balegutza”, “ratele si vanatorii” sau “tzarile” eram prima! 
Ma chemau cand se faceau echipele, ca aveam tinta buna si ca alergam bine (pe vremea cand mai faceam si eu sport!). De multe ori castigam la “Castel”, e unul din jocurile preferate mie, poate chiar Jocul copilariei mele. Imi placea ca era dinamic si de echipa, se alerga mult si era si oarecum tactic. La “balegutza” chiar eram cam balega, ca nu prea ma pricepeam eu la tenis de picior, oricat m-as fi chinuit.
Mai era partea din spate a unui bloc, unde era agatzata o teava de gaze, cred. Jucam “obligatea la bara”, eram cate 20 si ne asteptam randul. Cine lovea bara cu o minge, il obliga pe celalalt sa o nimereasca, dar trebuia ca mingea sa atinga pamantul doar odata. Daca nu se juca asta, atunci terenul pentru miutza era al baietilor, iar uneori jucam chiar tenis de camp…la perete. 
Dar cum sa uit de “pitu”!?! Pititea, ’scunsea sau, mai pe inteles, “de-a v-ati ascunselea”…Ne bagam pe sub masini, prin copaci, prin scari de bloc sau chiar in spatele aceluia care picase. Ne alegeam dupa texte de genu’ “An-tan-te, dize mane pe, dize mane compane, an-tan-te” sau “Din Oceanul Pacific (cu accent pe ultimul i, remember?) a iesit un peste mic si pe coada lui scria: iesi afara dumneata”. Acolo trisam. Acolo scuipam turma. Acolo ma ofticam, eram nashpa.
Dar nu prea imi placea sa joc la bloc, preferam la tzara, unde dealu’ intunecat era locul ideal de ascuns. Ne bagam prin tufe, prin porumbi, padurice sau in fanare. Sau doar gaseam un loc ferit de lumina, in spatele rotii unui car. Si staaai, ca aveam vestimentatie speciala pentru pitu! Aveam pantaloni maro si bluza maro-negru, ceva. Ca de alb se ferea toata lumea, iar negru putea sa te scoata in evidenta chiar si noaptea, ca mai batea luna uneori. Deci maro era culoarea! Asta, bineinteles, dupa ce mai crescusem si nu mai pueanm botu’ ca aia mari se duceau pana in culmea dealului si mi-era frica sa urc dupa ei, mi-era frica de intunecimea aia.
Si asa ma suparam pe prostu’ ala de Mustache (acum imi dau seama cat e de batran), ca se tinea dupa mine si ma dadea de gol. Il inchideam in curte, da’ tot scapa si ma gasea, asa ca il tineam langa mine in tufis, flocos si plin de purici cum era, sperand ca nu ma gaseste nimeni si ca pot sa scap turma.
Nici nu pot sa mi le amintesc pe toate, ca-s prea multe. Pot sa spun clar si zambind ca am avut o copilarie foarte misto, atat in orash, cat si la tzara. Dupa ce-am mai crescut, la Valcea, ne-am pus pe jocuri de masa (rummy, whist, rentz), iar la tzara ne-ntindem la gratare, porumbi sau cartofi copti, in fata gardului, sub cires. Si acum ne luam cate-un bostan, o lingura, sarme, cuie si-un cutit sanatos, ca sa ne facem felinare! Bai, da’ ce misto ies! Sa-mi fie gelosi americanii, cu toti dovlecii lor de plastic, nimic cu se compara cu mirosul de bostan ars!
Si ma uit la copiii astia, ca multi habar nu au ca exista si altceva inainte de Yahoo Mess! Sunt multi care n-au nicio vina, n-au loc nici macar de o miutza, in spatele vreunui bloc, ca-s prea multe garaje. Sunt prea putini care sa-mi povesteasca de o cazatura dintr-un cires sau de o noapte la furat de capsune. Sau macar despre jocuri din-astea de parcare…Mai nimic…
