Allicia

Inseamna ca nu prea mananc fructe.

Mi-e o lehamiteeeee…de n-am cuvinte. Sunt la mine acasa, cu doo televizoare care ma cheama sa le pornesc, care-mi soptesc pervers “Aprinde-ma, iti dau stiri, desene animate si documentare idioate pe VH1 si Euforia”. Ah, futu-i, zic. Can’t resist those!

Sa zicem ca invatz pentru examenul ce va fi sa fie undeva peste cinci secole de amu’, anume pe data de 8 ale lunii ce incepe maine, adica 1 iunie. Avem niste cursuri inregistrate, dar desenu’ nu l-a pozat nimeni si prost a fost nimeniu’ ala, ca veneau foarte in handy azi, cand observ ca-mi lipsesc tz cursuri si Blonda scrie urat!

Vremea e dubioasa, se face intuneric prea devreme, cand ziua trebuia sa fie lunga, lunga, lunga…Aproape ca cea mai lunga. Cu 21 de zile mai scurta decat cea mai lunga…Nu stiu cum se face, dar mereu observ ca ziua se scurteaza, niciodata ca soarele apune mai tarziu. Nici nu ma trezesc bine in vara, ca deja trece 22 iunie si ma intreb cum de au trecut zilele crescande si vin iar astea mici…

Cu prezenta facuta, condica semnata si certitudinea adusa voua ca nu mi s-a intamplat nimic grav, decat ca-s acasa si invatz, intr-un fel sau altul, va doresc o seara racoroasa, plina de zambete si lipsita de ganganii intzepacioase, plina de iubiri protejate si lipsita de futaiuri sarace in atingeri, sarutari si picaturi de sudoare.

Azi-dimineatza am aflat ca doi baieti din orasul meu au murit in accident de masina. Pe unul dintre ei il cunosteam, acu’ ceva ani jucam tenis impreuna si cred ca ne-am mai vazut si pe la revelioane. Era mai mic decat mine cu cativa ani…

Ii vazusem numele in statusuri ciudate pe mess, insa pana nu i-am vazut poza, n-am crezut ca poate fi adevarat. Ciudat, nu-l mai vazusem de cativa ani, dar chiar zilele trecute amintisem cuiva de el. Mic de inaltime si plinutz, alerga dupa mingile de la fileu si parca nu reusea sa le prinda niciodata…

Dumnezeu sa-i odihneasca in pace.

Mi-as dori ca unele povesti sa nu se repete. Mi-as dori sa pot rezolva problemele si sa nu fiu nevoita sa stau deoparte, sa privesc si sa sufar, vazand ca se destrama unele lucruri care au fost frumoase timp de doi ani…

Mi-as dori ca lumea din jurul meu sa-mi asculte sfatul, acelasi sfat pe care-l dau oricui are probleme cu prietenii: vorbiti!

In liceu am avut o relatie frumoasa de prietenie cu Jnk si Ioana, insa niciuna nu avea curaj sa se certe, sa poarte o discutie in contradictoriu cu alta, ne era frica sa nu ne suparam…Si in timp lucrurile s-au adunat, ca niste molecule de gaz intr-un balon…si am explodat toate, din cauza presiunii. De atunci mi spun mereu sa fiu sincera, sa discut orice cu omul pe care-l consider prieten, ca ma cert, ca ma iubesc. Cred ca asa se intareste relatia, nu se distruge. Ma bucur sa vad ca am reusit sa-mi urmez sfatul, de cele mai multe ori.

Si azi privesc neputincioasa cum un univers cu patru unghiuri se poate dizolva, pentru ca nu se discuta problemele, pentru ca teama de contradictii a disparut, insa si-a facut loc indiferenta. Vad cum hotararile s-au luat si cum mi se inabusa speranta unei rezolvari. S-a mers departe, asa este, dar nu atat incat sa nu existe calea de mijloc, calea de impacare.

Nu vreau sa-mi parasesc patul din coltz, cu toate scrisurile de pe pereti si toate hartiile lipite cu scoci. Vreau sa stiu ca dincolo de masa e Blonda, ca-n fatza e Larisa, iar in celalat coltz doarme Mada. Vreau acelasi lucru si in continuare…

Camin, iar…

“Ce faci, draga?” se aude de afara. Un timbru vocal masculin, dar cam zgariat, ca atunci cand radioul nu prinde undele ca lumea. Masculul vorbeste cu fetele din camin, iesite la geam ca niste Juliete nefutute care abia asteapta putina atentie de la acest necunoscut venit pe-un scuter alb…

Zilnic ii aud motorasul prin zona, stiu ca e el si astept sa-l aud strigand la geamuri…Un bondoc nashpet, despre care ma astept ca economiseste trei zile pentru benzina pentru toate drumurile facute incoace. Se crede frumos, dar nenorocul mi l-a adus foarte, foarte aproape de ochi acum ceva luni (12, mai exact), cand ma indreptam spre intrarea in bloc. Mari probleme cu ochii am avut zilele urmatoare.

Si iata-l viteaz, in “trelingul” lui “Naic”, calare pe scuterul alb. E perseverent si rabdator. Cred ca a auzit atatea “Nu”-uri la viata lui, incat e setat sa ignore cuvantul, probabil d-asta tot revine si vorbeste mereu cu alt balcon.

Deci ce sa intelegem noi azi?

Oricat de mult imi iubesc colegele de camera, au momente in care ma deprima total si-mi vine sa le jupoi de piei, sa le agatz de tavan ca pe lustre si sa le chelesc cu penseta. Si am rabdare, nu-mi fac probleme.

Domn’e, s-a intrat intr-un fel de presesiune, cu colocvii si restante (pentru cine are! :D). Suntem un apartament de integralisti si bursieri, niste genii neintelese si intangibile. Insa colegele mele de camera (doua dintre ele, mai ales: Blonda si Madu) au cateva colonii de morcovi in cur, de telina, de napi, de sfecla sau orice alta buruiana cu bucati comestibile subterane, intrucat pleaca cu caietele dupa ele si-n parc. Blonda ca Blonda, are o viata personala, o iubim, da’ Mada ne deprima total, atat pe mine, cat si pe Larisa. Asta, de bine, de rau, mai face un misto, mai rade cu mine, mai futem imaginar cine-stie-ce molecula, dar mai ridicam dracului ochii din caiete. Ne mai cacam in ea de chimie, uneori, ce mama dracului, ca e prea frumos afara sa visezi doar electrozi!

E o liniste atat de apasatoare in cameraaaaaa…La dracu’ cu ea de frica! Se aud doar foile de curs, creioanele scartaind pe hartie si tastele mele zgomotind suparat. Ah…si ma aud pe mine rontzaind niste arahide in ciocolata, arata ca niste cacareze de capra, nu alta. Isi mai ascute Mada un creion, iar Larisa a tras pe dreapta. Blonda parca se roaga la foile alea…

Ma-ntreb de ce nu invatz si eu…Si ele ma intreaba acelasi lucru…

Iar linistea noastra a fost rupta brusc si scurt de o discutie si de un cantec ce iesea neinspirat dintr-un catel de plush, acelasi cantec de “Go to sleep” care numa’ la somn nu ne-a trimis azi-noapte la trei, cand s-a asezat Mada cu capu’ pe catel.

Gata, ca s-au trezit. Si sunt puse pe shotii…

Later Edit: Ce s-au gandit ele…Daca tot sunt vedete, macar sa-si faca tricouri destepte!

Da, stiu ca stiti. Dar simt nevoia sa ma exprim, sa-mi manifest extazul si agitatia interioara, explozia de sentimente declansata odata cu ideea de locuit in camin.

S-o luam simplu: stai singur (adica fara parinti), vine cine vrea la tine, pleaca cine vrea, futi cand vrei/poti si daca nu vrei, ti se face chef, iar daca nu poti, iti faci loc undeva, cert e ca treaba tot iese. Te distrezi cu colegii, radeti, glumiti, mai invatati olecutza, iesiti la terase, ca amu’ vine si vara. Viata de camin, frate! Nu? Asa ar trebui sa fie in mai toate caminele…

Caminul meu e special, insa. Nu ca ar fi ocupat de oameni cu nevoi speciale, dar prin pozitia geografica (Berceni) si functionalitate, Stoian Militaru este un camin mai deosebit. Am nevoie sa va explic ca aici se sta in apartamente, se formeaza niste “familii” mai mari, cu problemutzele obisnuite (o bataie, doua), iar jumatate din cladirea propriu-zisa este locuita de familii reale, de oameni asa-zis normali, care au baieti puberi si adolescenti ce ne bantuie ferestrele seara, in speranta ca vor vedea un sfarc sau macar un spate gol. Norocul meu ca stau la doi, ghinionul lor.

In seara asta, doua fapturi au sosit speriate in apartament, cautand sefa de camin (o colega). Negasind-o, mi-au povestit mie prin ce trec, bietele de ele…Si cand spun asta, nu glumesc prea tare, ca nu e misto deloc ce li se intampla. Asadar, sunt 4 fete in camera, iar pe una din ele o vom boteza Urechiusa. Urechiusa are un iubit, Urechioiul, un pipernicit negricios si nesuferit, care are cheie de la apartament si de la camera, petrece noptile in camin, insa fara sa aiba loc legal. Un parazit, cu alte cuvinte. Un parazit violent, insa, care-si bate Urechiusa frecvent si aseara nu s-a putut abtine, a lovit-o pe una din celalalte fete. Aceasta a depus plangere la politie, Urechioiul a primit amenda destul de mare, iar acum s-a apucat sa ameninte pe toata lumea ca, daca in 48 de ore nu i se plateste amenda, “le ia gatu’”. Fetele sunt speriate si asteapta ziua de luni, cand fac o vizita pe la decanat, eventual politie. Evident, povestea va avea o solutie destul de simpla: Urechiusa (cu note mari, de altfel, ca d-asta a primit camin) isi pierde locul, sa invete in santzuri pentru licenta, for all I care, iar ceilalti vor trai fericiti pana la adanci batraneti. Ce facem cu Urechioiul? Pai…vedem noi, gasim niste caini sa-l manance.

Tot in seara asta, acum 20 de minute (ca altfel nu ma apucam sa scriu ditamai insemnarea), cineva fluiera si striga “Alo! Trezirea!”. Nimic ingrijorator, doar suntem in camin, sunt o gramada de nebuni. M-am alarmat putin cand deja auzeam un cor de voci strigand, batand din palme si fluierand “Alo! Trezirea, arde la astia de la 2!”. Si daca va uitati inca o data in paragraful 3, mentionez ca stau la 2…Adica etajul al doilea! Adica unde ardea! Merg in bucatarie (Madalina mea vorbea la telefon, n-avea nicio apasare), ies pe geam, iar amicii cu “priveliste” mai clara imi spun ca a luat foc “ceva” la etajul doi, la vecinii nostri de apartameeeeent… No, shit! zic. D-asta mirosea a gaz toata saptamana, ni se pregatea o bubuitura, ceva. Panica era numa’ pe noi doua, eu si cu Mada (care se trezise intre timp), ca ceilalti faceau misto de o tigaie, se pare, care ardea cam fioros. Intr-un final, in zgomot de aplauze si rasete nocturne, proprietarul apartamentului de oameni asa-zis normali stinge flacara, dupa ce-o privise nedumerit cateva minute bune. Asadar, n-am bubuit, n-am murit, we’re still here! Yeeeey!

Treaba cu “arde la…” nu e funny deloc, s-a mai intamplat ca o tigara nestinsa ca lumea sa ajunga intr-un balcon de la un nivel inferior, in care balcon erau diverse chestii ce puteau arde usor (hartie, paturi etc), toate deasupra unei butelii. Sa vezi atunci tremurici si fumuri.

Nu vad nici acum rostul insemnarii, cum n-am vazut nici cand m-am apucat sa scriu, da’ am limbaritza, iar Mada vorbeste iar la telefon (la dracu’ cu Cosmote!!!!!!!!). Probabil simteam nevoia sa ma laud cu locul in care stau, ca e mai pestritz putin. Noi suntem cateva sute de oameni, nu ca-n Regie, si tot nu stau treburile prea drept, dupa cum vad.

Maine am o zi plina, plina de electrochimie si draci si nervi si calcule, insa sper sa fie fara plici-uri, fara plac-uri, fara poc si fara pac!

Cum iti dai seama ca trece timpul?
Se termina folia.

Sa nu faci copii costa mult. Cel putin bulinutzele mele non-facatoare de copii costa mult.

Te obisnuiesti cu alarma de la telefon si cu miscarile cat mai discrete, oriunde ai fi…in metrou, in troleu, pe strada sau in pasaj. Totusi, daca mergi, tre’ sa fii atenta, nu cumva sa cada pe jos si sa o pierzi, ca e nashpa.

Crizele de nebuneala, cheful de futai sau non-futai, plictiseala sau orice reactie straina celor din jur poate fi pusa pe seama SPM (pentru cei care nu stiu ce e ala, poate PMS suna mai “cunoscut”, ca doar suntem engleji, nu?). Oh, goodie! Acum pot sa ma arunc de pe Casa Poporului.

Caldura mare, ma cherie!

Cum, domn’e, sa te cufunzi in asfalt? Asfaltu’ nu-i nisip miscator…

Nu-i, nu-i…e doar topit de la soarele de azi…si de ieri…si de maine. Zici ca e lut, mi-as baga degetele in el sa iau o bucata si sa-mi fac un iubit de smoala, unu’ de 1.84m, mare cat sa ma cuprinda si sa nu ma ploua…Daaaaa, da’ stai, ca se topeste la calduri mari, n-am ce face cu el.

Noroc cu ceva briza, cu ceva vant, ca altfel ma lipeam de asfalt, de pereti sau de scaunele din autobuze. Si-asa mi-am dat blugii jos de pe mine (acasa fiind) ca si cum mi-as fi dezlipit doua straturi de piele, nu alta. Concluzia plimbarii mele de azi prin capitala a fost ca “au venit caldurile”, trecem la pantaloni scurti, fuste, maieuri si alte chestii zapacitoare de minti masculine.

Drace, vine vara, adicatalea vacanta, vine practica, vin certurile cu ai mei, ca astia sigur n-or sa ma mai tina in Bucuresti sa frec menta. YUK! Lehamitoasa perioada.

Ah, da…si acu’ vin stresiunea numaru’ 4.

Dance with me, George!

Vreau cinci picaturi de ulei de iasomie sa se sparga pe spatele meu si palme umede sa le intinda peste tot, sa dea afara toata tensiunea din piele si din dedesubturi, vreau rasfaturi si sarutari multe, multe, multe. Vreau sa mi se permita sa adorm in timp ce primesc toate astea si sa fiu trezita cu miros de cafea la ibric, ca la nisip e mai greu. Vreau o singura capsuna, dar sa fie coapta-coapta, sa-si imprastie aroma in toata camera si sa ma bucur doar eu de ea, de egoista ce sunt.

Azi vreau, cer si-mi doresc sa…Probabil maine am sa ofer, am sa dau si-am sa fiu generoasa.

Balerinii sunt la moda.

Balerinii sunt la moda, insa perechea mea de balerini, luati acum doi ani (va dati seama ce avantgardista am fost? ) nu mai e de aratat pe strada.

Balerinii sunt la moda, toate fetele poarta papuci josi, care par comozi. Daca-s de piele, sunt minunati, dar costa intre 120 si 300 lei, iar eu mi-s studenta, nu-mi permit asemenea “investitii”. And fuck it, mom won’t help, ca cica am bursa…Uffff, de-ar stii ea cate am de platit din bursa aia!

Revenind la balerinii care sunt la moda si care par comozi…Va spun ca ochii fac misto de voi si ca ceea ce pare a pluti pe asfaltul incins e, de fapt, chinul fiecarui pas batut cu incaltaminte care deranjeaza teribil. Nu stiu cum dracului sunt facuti, dar rezultatul e dezastruos!

Balerinii care sunt la moda bat, nenorocesc calcaiele si strica mersul, ca sa nu mai zic de buna-dispozitie! Sunt solutii, zice-se: “Da cu putin alcool!”, “Baga-i in apa!”, “Mergi mai mult cu ei cu soseste mai groase!”. Cacat! Ma dor picioarele, nu pot sa calc de durere, imi vine sa ii arunc pe geam, oricat de dragalasi ar fi!

Iar maine tre’ sa ii iau in picioare, ca-s frumosi si tre’ sa arat bine la Sesiunea de Comunicari Stiintifice! Cine e interesat, sa vina in Panduri, ca eu sunt acolo, plangand, printre altele!