Allicia

Din clasa a noua, de cand am observat ca nu poarta sutien si ca are sani perfecti, am o mica pasiune pentru ea. Piele de capuccino, un triunghi de alunitze pe acelasi obraz in care se formeaza o gropitza, de fiecare data cand zambeste…prima tipa pe care am sarutat-o, prima pe care am iubit-o.

Da’ e atat de cuminte si de nevinovata iubirea asta…Cine ne cunoaste ne vrea impreuna, sa se uite, sa atinga, vrea sa vada CEVA intre mine si ea. Now, that’s silly. De-ar fi sa fie, nimeni n-ar intra, nimeni nu ar sti cu certitudine, nimeni in afara de noi. It’s private, three is a crowd.

Learn to accept that, please. Tipele straight, dar care au chef de joaca si experimente, nu vor spectatori, mai ales la inceput sau cand e vorba de o incarcare emotionala.

Faithless ft Cass Fox - Music matters (Axwell remix) is played on and on in the last two hours, my roomies are goin’ wild, coz they don’t really like the song. Not my fault they don’t feel music…

It’s been more than two years since I haven’t painted in water colours, since I haven’t used a paint brush…until today

De când sunt venită în Bucureşti, adicătălea un an şi ceva, descopăr că nu mai ţin socoteala sărbătorilor. Anul trecut nu-mi venea să cred cât de repede a venit Crăciunul, apoi Paştele, apoi vara.

Nu îmi explic de ce nu simt sărbătorile, apropierea lor, mai ales. Pur şi simplu, mă trezesc cu rezervare pentru autocar şi pe drum spre casă, că trebuie să mergem la bunică-mea, că mama a vopsit nişte ouă, curăţenia e deja facută, iar eu sunt doar un musafir. Şi în trei zile s-a dus minunea, ca oricare altă minune şi mă văd pe drum înapoi spre Bucureşti, cu genţile în spate.

Azi dimineaţă povesteau la radio ceva despre Florii. “Cum, deja sunt Floriile?!”. Se pare că da, Alexică. Săptamâna viitoare te duci acasă, desfaci bagajele, ca să le faci încă o dată, te sui în maşină şi pleci.

Încă nu mă pot obişnui cu distanţa de familie, cu lipsa grijilor pe care ni le făceam în faţa blocului, legate de spovedit, de împărtăşit, de post, de toate astea. Nu se aud bătăile de covoare, nu văd lumea spălând geamuri, tot ce observ e aceeaşi grabă idioată şi aceleaşi feţe încruntate, la trecerile de pietoni.

De luni încep Deniile…

…despre corcodusii rosii de langa biserica.

In fiecare primavara, timp de o saptamana, veneam de la scoala si treceam printr-un parculet in care infloreau corcodusi rosii. De la inaltimea mea, nu mai vedeam cerul de atata roz si atata floare, iar doar pe alocuri mai era pierduta o ramura de floare alba. O saptamana si ceva tinea minunea si se facea cu atat mai frumoasa, cu cat treceau culorile si iesea la iveala verdele de primavara, acel verde care chiar arata a “viata”, in ciuda cliseelor din perioada asta a anului…

Cu cat cresteam, cu atat mi se parea mai intensa trairea din minutul acela cat imi lua sa traversez parcul. Niciodata nu m-am oprit, dar puteam sa plutesc printre florile alea roz, roz, roz, un roz mai frumos decat nuantele de pe hainele astea fandosite si care miros a vechituri. Iar cand boabele de verde faceau cu ochiul printre rozurile alea, iti dadeau impresia ca cineva se joaca cu mintea ta si ca nu esti intr-un oras, claxoanele nu se mai auzeau si soarele incalzea mai tare.

Simteam ca o sa-mi fie dor de minunea asta. In clasa a doispea parca le-am si spus “Nu stiu cand ne mai vedem”. Ciudat, dar cand treceam pe-acolo aveam certitudinea ca sunt fericita, nu era vorba nici macar de o impresie. Era vorba doar de o minunatie roz, intr-un loc cimentat. Anu’ trecut n-am avut norocul sa-i vad infloriti, am ajuns prea tarziu acasa in primavara aia. Frunzele erau deja visinii, insa oricat as iubi si culoarea asta, nu era la fel.

Si totusi…Saptamana trecuta i-am vazut. I-am vazut aproape infloriti, aproape roz, i-am vazut noaptea…Am zambit tot minutul si raceala noptii, aerul ploios trimiteau si cateva mirosuri de floare de primavara…O adevarata desfatare. Inca sper ca-i mai prind, sper sa fie natura de partea mea si sa-i mai tina frumosi o saptamana, pana merg acasa.

Sunt momente trecătoare, dar care te împung, în care te simţi sfărâmat în zeci de cioburi şi toată lumea calcă pe ele, nimicindu-te şi mai tare. Începe să te mănânce nasul, să te usture puţin ochii, apoi să îi simţi că se umezesc, iar undeva în piept parcă se adânceşte ceva, ca o groapă urâtă, cu nisipuri în straturi, nisipuri negre şi mâloase…

And these are the words…

In ce reclama, in ce film, unde am mai ascultat The Magic Numbers - This is a song????? Inceputul suna prea cunoscut! Melodia ma binedispune cu o rapiditate uimitoare
Later edit: In Marie Antoinette!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

…o scorpie si “I suck as a friend”, zice-se. Oh, don’t give me that shit!

Sunt egoista, asa e. Imi permit sa fiu asa uneori, nu vreau sa devin presul celorlalti, nu suport pedepsele gratuite, iar atunci cand gresesc ma intorc in genunchi dupa iertare si ma consum pana in maduva oaselor de suparare, de cat de toanta am fost. Insa am o limita in ceea ce-i priveste pe ceilalti, oricat de prieteni mi-ar fi. Limitele exista peste tot, imposibil sa le renegam.

Pe langa egoism, ma caracterizeaza si lehamitea. Nu doar ca nu sunt dispusa la a-mi arunca energia in zadar, dar mi-ar fi si lene probabil. Lene sa ma misc din scaun, lene sa tastez, lene sa raspund la mesaj. Sa mi se dea in cap ca uneori sunt asa.

Uneori si eu ma simt de rahat, n-am chef sa vorbesc cu nimeni, nu am pofta si rabdare sa ascult pe nimeni, nu ma intereseaza problemele celorlalti, oricat de apropiati mi-ar fi. Am prieteni buni, in fata carora ma deschid si-mi pun sufletul pe tava, le pun timpul si energia mea la dispozitie si-i ajut cum pot, printr-un telefon, printr-o noapte dormita la ei, printr-o discutie pe mess sau un simplu mesaj. Dar fiecare stie ca imi permit luxul de a refuza si de a spune “nu pot” sau “nu sunt in stare azi, vorbim maine?”.

Cu unii dintre oamenii astia ma vad mai rar decat odata pe luna, poate nici la telefon nu vorbim in timpu’ asta, dar intensitatea nu scade, ii iubesc la fel de mult, iar orele trec precum secundele de repede cand vorbim. Si-mi sunt prieteni, eu asa ii vad. Poate ca n-am fost la impact sa ii ajut, dar am fost alaturi pe parcurs si stim cat de mult conteaza un sprijin cand esti singur, un cuvant sau o imbratisare.

Si totusi…uneori mi-e prea bine in singuratatea mea si in letargia care ma cuprinde. Sunt prea putini cei carora le-am cerut un ajutor in ultimii ani, un ajutor care sa ma ridice de jos. Sunt putini, pentru ca stiu ca timpul rezolva tot, rabdarea e mediul de reactie, iar prietenii sunt catalizatori…Probabil ca citesc aici si le sunt recunoscatoare ca m-au iubit asa cum sunt, cam egoista uneori. Le sarut mainile si le cer iertare daca n-am raspuns la telefon cand trebuia sau nu am iesit din casa cand au vrut, dar uneori si mie mi-e rau, asa de rau ca n-am cum sa ii ajut pe ei.

Probabil stiti si daca nu e asa, atunci informati-va, ca sunt studenta la chimie. Se observa ca substantele mi-au facut ceva la cap, consider ca nu-s tocmai intreaga la minte si dau vina pe facultate. Mai mult, exista si “chemistry, my love”, categorie speciala pentru posturi “de nisa”.

Cred ca ati mai vazut studenti la chimie. Daca nu, va anunt ca umbla in halate albe, ca medicii, farmacistii, unii fizicieni sau cercetatori, ca Einstein sau Dexter, exact! Teoretic, trebuie sa lucram cu manusi de protectie, ochelari (ca aia de sudura) si, probabil, cizme de cauciuc. Insa nu e chiar asa, ne aventuram la explozii si ne protejam pastrand distanta de un brat (mai departe n-ai cum, ca trebuie sa torni substanta aia cumva, nu?), ne frigem degetele cu acizi concentrati (azotic, clohidric, sulfuric, acetic glacial - adica destul de “strong”) sau ape oxigenate, eventual inhalam vapori de amoniac de ni se desfunda narile pana in ceafa, lacrimeaza ochii si ne pricopsim cu astm.

Suna inspamantator, nu? Totusi, halate purtam. Halate albe, that is. Ajungem sa tinem la ele, le spalam saptamanal, le calcam, le si apretam, le iubim si le ingrijim. Toate astea ca sa putem merge in laborator si sa verse un idiot acid sulfuric sau orice altceva, incat halatul capata un model mai “rugged”, asa, cu gaurele mici sau gaurele mai mari, dupa caz. Dar nu neaparat un alt idiot decat posesorul halatului strica materialul, daca stam sa ne gandim cati baga manecile in flacara sau se scalda in ape de Brom sau de Iod; fiecare are cel putin o experienta “fierbinte” si halatul a avut de suferit.

Ajungem sa avem grija de halatele alea ca de ochii din cap. Nu ne place sa le murdarim, mai ales cand le calca mama cu atata truda si miros a Lenor sau Silan cu miros de orhidee, astfel incat ne ferim si de iaurt in laboratoare si lucram cu extra-grija. Doar ca, uneori, se intampla ceva si halatul este distrus din cauze ce nu tin de chimia de laborator, de substante toxice sau corozive, ci doar de hazard.

Sa zicem ca il punem la uscat, alb imaculat, bun de reclama la Ace sau Ariel si vecina de deasupra toarna sos pe geam. Sa zicem ca o colega idioata are o stampila cu Garfield sau alta creatura si se gandeste sa o incerce pe tine. Sa zicem ca mama n-a fost atenta si pune minunatie de halat la spalat cu lenjerie de pat colorata. Sa zicem ca te plictisesti si iti desenezi o floare cu un creion si nu se mai ia, in mijlocul mijlocului, sa se vada, ca pumnu’ in ochi.

Asta si cu halatele. Halatul e eticheta noastra, arata cat de curat lucram, daca e sa ne gandim serios. Laboratorul nu e ca in filme, cand personajul are parul ars de la explozii petrecute din neatentie. In laborator se lucreaza ordonat, toate au un loc anume, nu se arunca substante aiurea, nu se lasa nimic nesupravegheat, fiecare stie ce si unde sa caute. Asta v-am povestit-o asa, ca sa va mai tai din ideile americanicesti, aiurelile alea cu laboratoare improvizate in pivnita si cu Flubber. There’s no such thing!

Inca de vineri am luat de pe net filmul si coloana sonora, dar abia aseara am putut sa il vad.

Baaaaai, nu ma asteptam sa fie asa de misto! Lasa, stiu ca joaca Miss Keys, dar nu de rolul ei sunt impresionata, oricat de hot arata . Sincer, ma asteptam sa fie un film din-ala lejer, cu subiect ambiguu, povestioara de cartier, de prin Bronx sau ce mai au ei p’acolo. Nu, domn’e.

E film de actiune cat se poate de real, distributia e surprinzatoare (adica multi si buni, mai bine zis multi buni!), iar subiectul nu e prea comun, dupa parerea mea. Coloana sonora e reusit aleasa, acuma imi canta in playlist. Chiar cred ca e un film care merita sa fie vazut. Ui’ ce zice si IMDb. Probabil multi n-ar vrea sa il vada a doua oara, dar o vizionare ajunge, ca ramai cu impresie misto. So, go see Smokin’ Aces, you won’t have the feeling you’ve wasted your time.

Ca sa nu mai spun de Common, despre care uitasem ca da asa de bine pe sticla. *drool*

Draga de Tuvia m-a taguit, m-a leapsh-uit, una din astea. Iaca:

1.Vorba preferata
Bah, du-te/ Haidi, bre

2.Vorba nesuferita
Interjectii si onomatopee in vorbire (ex. poc, pac, tzaca-paca :), jbau etc)

3.Drogul favorit
Tigara de dupa masa

4.Zgomotul, sunetul preferat.
Milioanele de aplauze cand desfac un grapefruit decojit bine de tot.

5.Zgomotul, sunetul nesuferit.
E ceva cu bormasinile alea, domn’e.

6.Înjurătura sau blasfemia recurentă.
STF neprescurtat

7.Pe cine punem pe viitoarea bancnotă?
Eliade, numa’ ca n-or sa stie multi care e treaba cu el

8.Meseria pe care n-ati vrea sa o faceti. (am adaptat)
N-as vrea sa lucrez la o statie de epurare a apelor…sau orice ar avea legatura prea directa cu Becali.

9.Planta, arborele sau dihania in care v-ati reincarna.
Elefant

10.Presupunând că Dumnezeu există, ce v-ar spune după moarte?
Mi-e frica de moarte inca, asa ca mi-ar placea sa ma trimita inapoi.

Taguiesc pe Jnk, Misu si pe Zully, daca o avea timp.