Allicia

Stiu ca aici, pe blog, intra doar oamenii destepti si care ma cunosc. In medie, o postare atrage 20 de vizitatori, dar nu ma deranjeaza, ca mi-i stiu prieteni. Meh, daca or fi si dusmani printre cei 20, sa aiba sanatate si putere sa-mi citeasca in continuare povestile mele fericite.

Noah, de aceea “intreb publicul”: nasii de cununie – prieteni buni sau care urmeaza sa devina buni? Intelegeti? Nu? Explic…

Am in minte des momentul “acela”, probabil pentru ca se apropie vertiginos. Si fiecare imagine mi-arata ca langa noi este un cuplu la care tinem mult, atat de mult, ca mi-e teama sa nu se intample ceva naspa. E un echilibru de vis…Ne cunoastem, ne intelegem ifosele, toanele, pretentiile, mofturile, apucaturile si, pentru ca ne iubim maxim, avem curaj sa ni le spunem unii altora, avem curaj sa discutam in contradictoriu si avem si putere sa ne iertam reciproc…Ca doar asa crestem noi, oamenii, in timp si prin relatiile cu ceilalti, iar a ierta este un catalizator perfect pentru evolutia personala.

Doar ca…e totul asa de bine, ca nu stiu daca vreau sa-i spun ei, vreodata, “Nasa”…poate doar in gluma sau sub forma de alint…N-as vrea sa am obligatiile alea “de fini”, ca ma cam inhiba emotional, ca sa ma exprim plastic. Nu imi place sa se supere nasu’ ca n-am chef sa mergem la un gratar cu ei si ca prefer sa ma duc la un film cu altcineva. Nu-mi pica deloc bine ideea de sufocare si…supunere, sa-i zic? Ma intreb daca ei ar intelege acest moft, in special…dorinta mea ca ei sa ramana prieteni si nasi…pai…cand e obligatoriu. Ma intreb daca se poate, daca nu jignesc, daca nu cer prea multe. Ma intreb daca nu cumva “subminez” ideea de “nasheala”.

Pe de alta parte…pot alege un cuplu de care nu suntem foarte apropiati, cu care ne simtim bine atunci cand ne vedem…but that’s about it. E ca si cum mi-as lua un bonsai mic si l-as creste.

Asadar? Risc o prietenie? Incep una noua?

Oamenii se cearta si fara sa se nasheasca, din ce mi-au spus altii in momentele lor de intelepciune. Dar momentul meu de intelepciune in aceasta privinta lipseste cu desavarsire.

De cand ma stiu, am incercat sa fiu sociabila, sociala si prietenoasa. Am incercat sa ii respect pe cei din jurul meu, sa le inteleg comportamentul, ifosele, nazurile sau personalitatile. Deh, oi mai fi calcat si stramb, ca am avut perioade de imaturitate si indragosteala maxima, cand bombardam cu mesaje cel putin dubioase. Dar am invatat, pana la urma, ca “asa nu!”.

Mereu am avut intentia si dorinta sa las loc de “buna ziua”, indiferent de conflict – ca au fost si d-astea. Sunt doar doua persoane cu care nu ma salut, despre care nu ma intereseaza sa aflu nimic si carora nu le dau “add” pe FB (nici ele mie), desi avem o caruta de prieteni in comun. Una m-a jignit prea tare, alta a fost mai prefacuta decat as fi putut permite. Doua persoane, din sutele pe care le-am cunoscut.

Cu fostii iubiti…meh…nu pot sa spun ca sunt prietena buna. Mi se pare mult prea greu sa transformi o relatie amoroasa intr-una de prietenie durabila. Cu toate astea, am impresia ca il pot intelege foarte bine atunci cand imi povesteste ceva…Intr-un moment de confidenta, cred ca pot empatiza mult, mult mai usor, chiar daca ne despart ani de zile de liniste. Ceva ramane, acolo. Si inteleg.

Asadar, sunt un om care face eforturi sa mentina relatii agreabile…daca nu cu toata lumea, atunci cu majoritatea. Sustin comunicarea, indiferent de tipul ei. Ne educam reciproc. Avand in vedere astea…ma simt cumva lezata cand, dintr-odata, fara avertisment sau indicii, dispar din viata unui om. Sau, mai bine spus, ma face sa dispar. Imi da ignore. Nu mai raspunde pe mess, desi eram amici vorbareti ocazional…probabil pentru ca am “ignore”. Intelegeti? Adica…brusc…nu mai exista. Nu mai exist. Shift+Del.

Ce fac? Las lucrurile sa curga? Intreb? Ma justific? Caut justificari? Are rost?

Raman semn cand mi se intampla o treaba din-asta. Pot sa inteleg o schimbare de directie, o noua viata, o revelatie…cand te hotarasti sa schimbi tot ce exista in jurul tau, de la oameni, pana la apa plata. Pot sa inteleg o “curatenie” in lista de mess sau in telefon…dar de ce eu?

Anul acesta nu mi-a trebuit prea mult sa gasesc ceea ce imi doream…NE doream, mai bine spus. Cautat apartament pe net, gasit, negociat, mutat, descoperit ca e mult mai liniste, ca usile de interior se inchid bine, ca termopanele sunt bune si, foarte important, peste tot, ca baia are geam, iar patul este urias. Atat de urias, incat am impresia ca dorm singura.

Cu toate cele bune, vin si rele – pe masura. Vecina de sub noi are probleme neurologice, ca nu sunt sigura daca sunt psihice. Ii suiera ei ceva cand dau drumul la apa calda din baie – adicatalea la dus. N-ar fi o drama daca am auzi si noi suieratul respectiv sau daca l-ar auzi doar atunci cand e apa pornita, nu cand stam ca boierii la TV, mancand piersici. Iar manifestul ei fata de suierat il constituie batutul in teava – intentionez sa-mi tin o surubelnita in baie, ca sa-i raspund, sa facem beat-uri. In rest suntem foarte “civilizati”, dupa cum spune. N-ar deranja-o sa dau drumul la muzica, pentru ca ei ii place muzica. “Dar m-a innebunit la creieri suieratu’ ala”. No shit!

Una peste alta, suntem bine. N-avem magazin sub noi, ceea ce inseamna ca n-o sa mai coboram pentru o punga de seminte si sa ne intoarcem cu alte doua de pufuleti, doua beri, doua ciocolate si patru inghetate. Lower costs FTW! Cica la iarna o sa fie cald! YAY! Si deocamdata nu suferim nici cu locurile de parcare. DOUBLE YAY!

Intre timp, am avut o vara plina de nunti, incoronata de nunta prietenilor nostri mai apropiati, ashe. Oameni frumosi, la propriu si la figurat, frumosi rau. Or sa aiba un album de poveste. Nunta cu obiceiuri, nunta obisnuita, dar nu ridicola, nu vulgara, nu exagerata. Totul cu limita si bun-simt, totul delicat. S-a pus accent pe muzica, dans, mancare…In sensul ca toata lumea a dansat, toata lumea a mancat, iar muzica a fost potrivita. Iar mirii n-au stat la masa o clipa, numai pe ring.

Inchei vara cu speranta unui concediu care sa ma linisteasca…pentru ca nu l-am avut. Ma duc la maica-mea vreo trei zile, vin iar la munci, apoi ma opresc si-mi dau shut-down o saptamana, pentru ca deja imi spun medicii ca par obosita. E lehamitea pe mine, in unele zile, ca tencuiala pe casa: strasnica si evidenta. Abia astept un somn de 10 ore…

Parasesc Berceniul. Am locuit 6 ani aici, parca toti prietenii imi sunt in cartier, plec in alt sector, langa alt parc.

“La cine mai fug eu asa repede?” ma intreaba Anca. Lasa, blondo, ca de la 3 minute la 25 petrecute pe drum spre mine nu e mult. Te primesc intr-un apartament mai micut, aflat la etajul 7, intr-o bucatarie mai mica…Dar, speram noi, o casa mai calduroasa. Si la propriu, si la figurat.

O sa-mi fie dor de apusurile din Tineretului, de la rapa. De terasele cu ai caror chelneri ne-am imprietenit, de bodega, de “marea din Berceni” si de…cam atat. O sa-mi lipseasca bucataria din apartamentu’ asta, doar atat. Si cel mai probabil, locurile de parcare, ca sunt destule.

Ma mut spre IOR, despre care sper ca ma va cuceri. Nu stiu cat o sa fac pana la munca, nu stiu daca voi avea unde sa-mi las masina, nu stiu daca balconul deschis se va face simtit la iarna. Tot ce stiu e ca voi plati mai putin si va fi mai multa liniste. Si vom avea un pat de oameni normali, nu pentru pitici.

Iar terenurile de la Lia Manoliu sunt la 7 minute de mers pe jos, deci poate ma reimprietenesc cu tenisul. De fapt, cu efortul fizic, in general, ca o sa ajung de dimensiunile unei balene si nu ma mai salveaza nici dracu’. Salonul de coafat e peste drum, sala de sport tot p-acolo, curaj sa-mi fac. )

Daca stiti vreo carciuma care ar putea sa devina noua “bodega”, lemme know!

Maine e 1 iulie. Azi, nu maine. E 1 iulie. Aproape miez de vara.

Anul trecut, pe vremea asta, imi faceam planuri si asteptari legate de concediul de langa Adriatica. Oricui ma intreaba spun ca este unul din acele locuri din lume pe care trebuie sa le vezi si, desi n-am vazut multe (chiar prea putine), o spun cu toata convingerea. Cred ca doar America Latina ma mai poate impresiona atat de tare. E visul meu de tara, cu mare, cu munte, cu leandri roz crescuti pe marginea drumului si cu un aer sarat imprastiat de briza calda.

Acum doi ani, pe vremea asta, plangeam parasita si nu stiam daca sa fac ceva, daramite ce anume as putea face. Cred ca primul lucru a fost sa las orgoliul deoparte si sa imi tin sufletul langa mine, caci fara el m-am simtit dezgolita. Am fost la marea noastra, unde mi-am dat seama ca e urata si scumpa. Nu marea cea neagra, care e albastra, ci oamenii care incearca sa mi-o vanda.

Acum trei ani…dadeam licenta. Am venit de la facultate si am “lansat” CV-ul la apa, cu optiunea “full-time” activata. Am avut un asa mare noroc, incat si eu ma minunez si tot astept sa se intample ceva nasol, pentru ca, stii cum e, e prea bine ca sa fie adevarat. Ma linisteste doar gandul ca, in 3 ani de zile, nu toate au fost roz si s-a echilibrat cumva balanta.

Anul acesta…ma pregatesc de nunti. Ale unor oameni dragi noua. 4 in total, anuntate pana acum. Tot acum, imi astept o noua buburuza. Nou-nouta, alba, cu aer de Ibiza inscriptionat. In august iar car bagaje si-mi schimb adresa, descopar ca m-am pripit alegand un apartament fara sa ma uit la detalii. Amicul m-a lasat in entuziasmul meu sa zic “hai sa ne mutam aici”, desi patul e prea scurt pentru el. Si e asa de un an, nu inteleg de ce n-a mai crescut. Patul, adica.

De vacanta…eh…vacanta in suflet. Sau in septembrie. Ne gandeam sa dam o tura prin tara si sa vedem lacurile mari, ca eu nu prea m-am plimbat si n-as vrea sa vorbesc de prea-bine pe altii, pana nu ii vad pe-ai nostri. Sugestii?

Iar anul viitor pe vremea asta…oho…nici nu stiu ce o sa fie. Probabil ca voi scrie. Probabil ca nu voi avea timp. Sau nu voi vrea ca asta sa devina un blog de “miresica”, daca ma-ntelegeti, e un intreg forum dedicat discutiilor de gen. Am cont. ) “Luna de miere” va dura o saptamana, cel mai probabil, si va fi un “last-minute” catre…ceva cu mare si munte. Mare sa fie, apa, stanci si mango.

Cand eram mai mica si-mi spunea cineva de “peer pressure”, nu intelegeam mare lucru. Bine, fie, ceva cu anturaju’, acolo, un factor care te indeamna sa fumezi, sa bei, sa asculti manele sau sa chiulesti. Apoi am auzit despre “asteptarile sociale” sau despre ceea ce credem noi ca vor ceilalti sa facem. Celorlalti nu le pasa, nu stiu de ce ne stresam atata.

Am mai crescut, m-am angajat si-am intrat “in randul lumii”. Suntem 6 fete (6 fete frumoase) la birou, dintre care 2 au copii, a treia e maritata, a patra urmeaza (eu, adica), a cincea isi doreste, da’ nu cred ca o sa aiba noroc prea curand…iar a sasea…pai ea, cand am cunoscut-o, se stramba cand auzea de casatorie, calcat camasi, discutii cu privire la banii casei si banii vacii, socrii, facut mancare etc…Eu si ea eram la fel, candva. Acum…de la privirea piezisa pe care o tintuia asupra copilului care plangea prea mult in metrou, a ajuns sa ii zambeasca, sa-l poarte ca pe-un bibelou, sa-l stranga de talpi si sa-i spuna “gugi, gugi”. Peer pressure…

Iar eu…vad cum trece timpul si imi las studentiile in urma de tot. Fac planuri de nunta deja, dar lui nu-i spun inca. Sa nu punem presiune, ca barbatii sunt mai pretiosi in situatiile astea. Se cam sperie. Totul in jurul meu, cel putin in perioada asta, miroase a nunta, a optiuni, alegeri, culori. Buchete de trandafir, frezii sau orhidee, crini, cale, lalele sau gerbera! Totul pare din tulle, organza, tafta, satin, voal, dantela sau sifon…Cel mai bine miros lalelele din organza.

Inainte sa o aleg, fie ca e alba, fie ca e ivoire, a trebuit sa-l aleg pe el. So I said yes to the guy some time ago, even though the official proposal came much later. Who knew?

Nu m-am grabit, nu ma grabesc. Rezolvam anu’ asta si cu casa, slava cerului. Wedding to come, next year.

Am plecat sa negociem pentru 2013, am gasit liber in octombrie 2012, am semnat pentru iulie 2012. In toiul verii, in plin cuptor, cu platforme roz-orhidee, cu sau fara voal, fara obiceiuri, nu-mi iau nicio zi buna de la nimeni. Nu plec nicaieri, doar ma marit.

Am multe ganduri, multe dorinte, putin timp sa le scriu, suficient sa le povestesc, insa. Si e bine ca am cui, e bine ca unele se materializeaza. Pana acum, mi-am planuit o gramada de lucruri, am realizat fix atat cat trebuia, incat sa fiu multumita si sa-mi doresc mai mult! Si mai mult!

Ma exasperezi!

Este aceeasi pustoaica despre care am mai povestit, care si acum asculta Mamasita, fratzicule! Nu mai pot de urechi si de suflet. Manele, mamasite, sus pe bar, sus pe bar, la la la la, loca, loca, loca, sus pe bar si mamasite!!!!

Cred ca isi exerseaza coregrafia pentru sambata, cand o lasa tati in club cu fetele.

Si ca sa nu fiu mai prejos, uneori mai contraatac si eu, ca eu am “sistem”, nu boxe leshinate de calculator care baraie. Am cu ce, ma! Nici eu n-am minte multa, dar prefer sa ascult muzica mea, decat balariile ei.

Viata la bloc. Din Berceni.

Dar nu de singuratate.

Deci maine fac 25 de ani minunati, infloritori si magnifici. Uateva`. ) E prima data in 4 ani cand nu fac niciun fel de party pe nicaieri, doar ma duc sa dau o bere unor oameni apropiati mie. Puse in balanta lucrurile si pretentiile care apar odata cu varsta (si salariul, sa fim sinceri), descopar ca ies pe plus daca imi tin apropiatii aproape si berea la fel. Studenteste, chit ca au trecut vremurile alea. Mai am si alte prioritati.

Mi-e greu sa nu ma gandesc la parintii mei cand mai pun un an la buletin. Si cat de norocoasa sunt ca ii am pe ei, care m-au iubit si m-au crescut atat de bine. Ideea fixa pe care o am asupra familiei mi se trage de la copilaria pe care am avut-o si de la educatia pe care am primit-o. Mi-as dori sa pot oferi copiilor mei aceeasi liniste pe care mi-au oferit-o mie ai mei. Cu tinutul in lesa, cu asteptarile mari, cu intelegerea si suportul pe care le-am primit. Cu toate. Cu rasul maica-mii si glumele lu’ taica-meu, mostenite si transmise prin viu-grai de catre mine altora. )

N-am iesit nici stramba, nici lepra, nici lenesa…poate doar comoda, uneori. Dar ai mei mi-au dat aripi si m-au trimis “in lume” sa zbor singura. Cu toate astea, nimeni nu ma citeste mai bine decat mama, oricat as incerca sa-mi ascund supararile, atunci cand le am. Nicaieri nu e mai bine decat la maica-mea in brate.

Tot ei mi-au spus “Stim cum te-am crescut, asa ca avem incredere in ce alegeri faci”. Am ales greu, vreau sa fiu sigura ca am ales bine drumul pe care merg acum si sa nu am regrete. Oricum sunt inutile. Dar n-am murit. Doar ca imi doresc altceva decat si-au dorit, poate, altii pentru mine. Nu sunt o deosebita degeaba, nu? )

Pana la 25 de ani…am crescut, am iubit, iubesc iar mai mult decat as putea accepta ca se poate. Am gasit de lucru si mi-e bine, am muncit si voi munci pentru ca vreau sa mai cresc, sa descopar, sa vad. Am avut prieteni buni, voi cauta mereu oameni care sa ma completeze, fug de singuratate. Oricat am gresit, incerc sa invat. Invat sa iert, sa accept, sa tolerez pe altii, pe mine. Invat sa merg mai departe cand nu pot ierta sau nu pot fi iertata si-mi las trecutul in urma, pentru ca ce a trecut, trecut este si nu mai vine inapoi nimic. Tot ce vad este “inainte” sau “acum”…sau mai deschid un sertar cu “nota pentru sine”, ca sa stiu ce NU e de facut in anumite contexte.

Nu e niciun testament, nici recapitulare, nici nimic. Constat. Cuget, poftim. Uneori e bine sa ne punem in balanta. Ne mai aducem pe noi insine cu picioarele pe pamant si realizam ca nu suntem perfecti, dar nici inutili. Tragem linie si adunam, trebuie sa iesim pe plus.

Cu nod in gat, ma duc sa-mi spal parul, sa ma fac frumoasa si sa-mi intampin noua varsta cu fler si cu Noa Perle! ) Bring it on!

…despre perioada in care eram o mica viitoare mare jucatoare de tenis de camp. Asta pentru ca m-a dus o prietena pe teren saptamana asta si am simtit trecerea timpului mai bine ca niciodata. Sau mai rau, nu stiu.

Proful de tenis era un nene in varsta, cunoscut in oras ca fiind un excelent instructor pentru copii. Avea o rabdare fantastica si se purta bine cu copiii. Pe langa tenis, ne mai invata si ceva bun-simt, respect si disciplina…nimicuri din-astea pe care parintii ar trebui sa le transmita.

Prima zi era de acomodare. Iti punea mingea de tenis in mana si trebuia sa mergi si sa bati mingea de pamant, fara oprire. Doua lungimi de teren. Sau patru, depinde ce chef aveai. Evident, urma “proba”. Am batut mingea aia 3 zile, pentru ca abia puteam sa merg – am fost mai impiedicata din fire – daramite sa merg, sa bat mingea si sa nu cad! Dupa prima proba, iti punea racheta in mana, iti arata cum se tine si bateai mingea in continuare. 3 zile, apoi proba. Ulterior, se facea o zi de “miscari”.

“Ne intoarcem cu umarul spre fileu, lasam greutatea pe piciorul din spate (intre timp flutura piciorul din fata, ca sa isi intareasca afirmatia), ridicam racheta, miscare rotunda, pana la umarul opus. In acest timp, mutam greutatea pe piciorul din fata si flexam usor (acum flutura piciorul din spate)”. 300 de “miscari” era pedeapsa daca nu aveai chef de munca.

Dupa toata introducerea, iti dadea un numar la perete. Un chenar lat de 1,5m vopsit pe un perete, cu care trebuia sa joci. Numerele bune – adica portiunile de zid nesparte, drepte si finisate ca lumea – erau date “veteranilor”, colegilor care jucau de mult timp…care jucau cu “abonatii”. Noi…eh…mai alergam dupa mingi, ca sareau aiurea.

Daca dadeai peste perete, trebuia sa aduni 25 de fire de iarba de pe terenurile de zgura. Pe numaratelea. Era ok sa culegi de 2-3 ori intr-o zi, dar daca depaseai, puneai vreo 2 ture la alergare. Dupa pereti, intram pe teren. Pupam zgura cand ni se dadea voie pe teren. “In spate sunteti prieteni, pe teren sunteti caini!”.

Conditia fizica…era din plin. 3 ture de stadion (cel putin – eu eram lenesa), 300 de corzi, genuflexiuni si alte bazaconii. Antrenamentul incepea la 9, se suspenda la 12-13, incepea iar la 16:00 si se termina cand pleca soarele de pe cer. Vara, adica.

Eram cu totii niste copii simpatici, o gradina zoologica si nu numai. Eu eram Gaita, dar mai aveam o Cotofana, un Guster, o Vrabiuta, o Randunica, un Arcanel, o Broscuta, dar si un Spadasin, o Balerina si un Sorecar. Mi-l amintesc si acum pe prof cum juca cu noi si ma certa ca nu ma concentrez si ca n-am ambitie.

Nu stiu de ce m-am lasat. Ah, ba da. Pentru ca nu eram motivata. Imi doream sa ies pe-afara, sa ma plimb prin parc, nu sa stau toata ziua pe teren. Imi doream sa fiu mai…fata…nu sportiva. Imi doream sa joc pentru mine, nu pentru ai mei…

Cred ca o sa mai joc. Cine stie? Poate peste doi ani ma apuc iar de pictat…